Să fii o binecuvântare!

"Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El
îţi va da tot ce-ţi doreşte inima."
Ps.37:4

". Încrede-te în Domnul, şi fă binele; locuieşte în ţară, şi umblă în credincioşie.
. Domnul să-ţi fie desfătarea, şi El îţi va da tot ce-ţi doreşte inima.
. Încredințează-ţi soarta în mâna Domnului, încrede-te în El, şi El va lucra,
. El va face să strălucească dreptatea ta ca lumina, şi dreptul tău ca soarele la amiază.
. Taci înaintea Domnului, şi nădăjduieşte în El. Nu te mânia pe cel ce izbuteşte în umbletele lui, pe omul, care îşi vede împlinirea planurilor lui rele.
. Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău."

. Domnul întăreşte paşii omului, când Îi place calea lui;
dacă se întâmplă să cadă, nu este doborât de tot, căci Domnul îl apucă de mînă."

Psalmul 37

"Ironia ironiei"

"Tăcerea reprezintă, poate, 
cea mai potrivită soluţie de comunicare
într-o luptă în care adversarul tău are impresia
că va controla totul până la sfârşit. "
(Interpretări Ale Tăcerii )

Despre ironie

Friedrich Schlegel

"[...] Pentru a facilita o privire de ansamblu asupra întregului sistem al ironiei, vom cita doar unele din formele ei primordiale de expresie.
Prima şi cea mai nobilă este ironia grosieră, cel mai frecvent inclusă în natura reală a lucrurilor, reprezentând în același timp una din cele mai răspândite constituante ale acesteia; în această formă ironia hălăduieşte, de fapt, pe cărările istoriei omenirii.
Urmează apoi ironia fină sau delicată, secondată la rândul ei de cea rafinată; în sensul acestei ironii acționează Scaramouche, când pare să vorbească prietenos şi totodată serios cu cineva, neaşteptând însă în realitate decât momentul în care îi va putea trage, în mod elegant, un picior în fund. Acest fel de ironie se găseşte, ca şi ironia fără travesti, chiar la poeţi, ironie comparabilă, în starea ei pură şi originară, vechilor grădini, unde grote minunate atrag în adâncul lor răcoros pe iubitorul naturii, cu sufletul plin de simțire, ca să-l împroaște din plin şi de pretutindeni cu apa, spre a-l dezbăra de delicatețe.
Apoi ironia dramatică, rezultată în cazul în care autorul a scris trei acte, după care, împotriva tuturor așteptărilor, suferă o metamorfoză şi este nevoit să scrie, în noua ipostază dobândită, ultimele două acte.
Ironia dublă, sesizabilă în situația când două direcții ale ironiei merg paralel, fără ca una să impieteze drepturile celeilalte, un gen de ironie ce se adresează cu o faţă stalului, cu cealaltă lojelor, împrejurare în care mai pot scăpa scântei mici prin culise.
Şi - în sfârşit - ironia ironiei.
Socotim, în general, drept cea mai serioasă ironie a ironiilor faptul că te saturi, totuşi, de ea, dacă ţi se oferă pretutindeni şi mereu. Ceea ce înţelegem în primul rând, în contextul dat prin ironie a ironiei se constituie pe mai multe căi.
Mai întâi discutând despre ironia însăşi fără ironie, ca în cazul de mai înainte, vorbind apoi cu ironie despre ironie, fără să-ţi dai seama că te transpui în același timp într-o altă sferă a ironiei mult mai flagrantă; când nu mai poţi părăsi sfera ironiei, aşa cum pare să se întâmple în acest eseu "Despre caracterul neinteligibil"; în situația în care ironia se transformă în manieră şi-şi întoarce tăișul împotriva poetului însuși, în cazul când ai promis observații ironice unei ediţii de buzunar inutile, fără a evalua mai înainte provizia existentă şi te vezi pus în situația de a face ironii împotriva voinței tale, ca un actor obligat să-şi joace rolul, chinuit de dureri de burtă; când ironia devine sălbatică şi nu mai poate fi nicicum ținută în frâu.
Ce zei ne vor izbăvi oare de toate aceste nuanțe de ironie?
Singura salvare ar fi să se găsească un gen de ironie capabilă să înhațe şi să devoreze multitudinea ironiilor mari şi mici, încât să li se piardă urma, şi mărturisesc că recunosc, că simt în ironia mea o remarcabilă poftă să fac acest lucru. Dar nici soluția de mai sus n-ar putea ajuta decât scurt timp. Pe de altă parte, mi-e teamă, dacă înțeleg bine semnele prin care mi se adresează destinul, că e pe cale să se nască o generație nouă de mici ironii: conjunctura planetelor indică, într-adevăr, o evoluție spre fantastic. Chiar presupunând că totul ar rămâne vreme îndelungată în liniște deplină, n-ar trebui să ne încredem în ea. Cu ironia nu-i de glumit. Este incredibil cât de persistentă poate fi acțiunea ei retroactivă. [...]

***

Desigur există şi o ironie retorică; folosită cu parcimonie, produce efecte admirabile, mai cu seamă în proza polemică. [...]"

***

Titlul original al eseului din care a fost extras acest pasaj este „Über die Unverständlichkeit“ (Despre caracterul neinteligibil, 1798)

Chopin - "marele poet al Muzicii"

Chopin - Pierre Roche Vigneron

"Se poate spune că Arta mijlocește omului evadarea din Timp, argumentele artei supraviețuind, prin esență, vremelniciei omenești. În viața scurtă a lui Chopin, extraordinara putere de muncă, în trupul lui plăpând, dovedește certitudinea geniului ce-și cunoaște menirea. Nici un compozitor nu ne comunică un cavalerism în grad atât de înalt. Sufletul lui este aristocratic până în cele mai mărunte reflexe. Tot astfel și muzica. Delicatețea inspirației nu este semnul slăbiciunii, ci cunoașterea precisă a nuanțelor în diferitele stări psihologice. Ființa și muzica lui se oglindesc perfect, una exprimând-o pe cealaltă, în singurul grai care nu-i jignește discreția naturală." Cella Delavrancea

"Barcarola este o splendidă poemă veneţiană. Dialogul creşte în cadenţa valurilor care tulbură liniștea albastră a lagunei, ca apoi s-o adoarmă în aurul apusului. Ultimele două pagini evocă puternic mișcarea fluxului spărgându-se de zidurile palatelor şi apoi integrându-se în calmul lor de veacuri." Cella Delavrancea

Lege si Har

O privire creștină asupra Exodului
de Florin Lăiu

" Problema noastră este că avem o Lege cu majusculă, pe care credem că o înţelegem, şi un „har” scris cu literă mică, în faţa căruia stăm contrariaţi şi neîncrezători. Dacă Galatenii au primit manifestările puterii Duhului prin „auzirea credinţei”, prin „zugrăvirea” lui Christos Cel Răstignit în faţa conştiinţei lor (Gal 2:1-5), şi nu prin faptele Legii, cum ar putea crede cineva, astăzi, că ultima revărsare a Duhului întârzie din cauză că nu se fac legiferări mai stricte, ori pentru că nu se adoptă un tip de legalism mai cult, mai parfumat, mai puţin stresant,… şi nu din cauza profundei necunoaşteri de Dumnezeu? [...]

Limite şi dincolo de ele

Este interesant că Domnul alege Sinaiul (Horeb) ca loc al descoperirii Legii, adică exact locul în care Se descoperise lui Moise ca Dumnezeu al legământului abraamic şi Mântuitor al lui Israel. Acolo unde lui Moise însuşi îi pusese limite, ca să facă distincţie între ce este profan şi ce este sacru, Dumnezeu îl cheamă pe Moise lângă El, în văpaia şi fumul Sinaiului, printre îngeri, ca mijlocitor al Legământului, în timp ce poporului i se pun limite drastice. Aceste limite simbolizează toate poruncile şi legile pe care Dumnezeu avea să le transmită. Întâlnirea cu Dumnezeu nu este o experienţă fizică, exterioară. Nu deştepţii, nu curioşii, nu îndrăzneţii şi tupeiştii sunt cei aşteptaţi pe munte, ci numai cel chemat. Biblia ne dezvăluie că, înainte de rostirea Decalogului, poporul se mâniase pe Dumnezeu, nu putea suporta această limitare a accesului, sub pedeapsa cu moartea (chiar şi pentru animale: Ev 12:20,21), ceea ce ne arată că, deşi se spălaseră pe dinafară, inima lor nu era pregătită pentru primirea „cuvintelor vii” ale Legământului. [...]
Dar ceea ce trebuie înţeles, este că, în ce priveşte religia personală (singura care duce la mântuirea sufletului), esenţiale sunt motivaţiile corecte: credinţa şi iubirea. Închinarea personală nu a fost rezervată timpurilor Noului Legământ, ci a fost trăită de toţi adevăraţii credincioşi: înainte de Sinai, la Sinai şi după aceea.(subl. mea) Moise însuși, mijlocitorul legământului care, mai târziu, va fi numit „vechi”, a biruit păcatul fiindcă trăia sub Har, nu sub Lege, în timp ce mulţi dintre cei care se puteau lăuda cu conformarea faţă de Decalog (deoarece cârtirea, de pildă, sau pofta după carne nu sunt condamnate de litera celor 10 porunci!) au fost înghiţiţi de pământ sau de alte urgii ale Domnului. "

Fragment din "Lege si Har - Exod 1 - Christos Eliberatorul, de Florin Laiu"

"Cu dor şi cu credință"

Mă voi întoarce-acasă într-o zi

de Florin Lăiu

Mă voi întoarce-acasă într-o zi
În strălucirea sfântă-a țarii mele,
Cu dor şi cu credință voi păși
Prin poarta mântuirii către stele.

Şi voi lăsa acest pământ străin
Cu jocurile lui de foc şi moarte,
De sărbătoarea-i plină de venin,
Departe voi fugi, tot mai departe...

În ţara mea iubită am s-ajung
Ca un copil cu sufletul fierbinte;
Să fie drumu-acolo cât de lung,
Voi merge cu credinţă înainte.

Voi revedea după atâta vreme
Căminul bucuriilor dintâi...
La ţărmul mângâierilor supreme,
La casa Tatei eu am să rămâi...

Şi nu voi mai călca, o, niciodată
Hotarul ţării mele înapoi,
Cu inima de dor înmiresmată
Voi rămânea, sfinți îngeri, printre voi.

Da, niciodată nu voi mai pleca
Cu inima pe drumul spre Egipt,
Acolo unde-n bucuria mea
Cuţitul răutăţii s-a înfipt.

Te voi uita, pământ ţesut din oase
Şi aburind de sânge de martiri,
Cu spaime şi cu râpi întunecoase,
Săpate diabolic în priviri.

Mult n-oi mai sta încovoiat sub vreme,
În ţara miliardelor de robi,
Ce-şi sapă-adânc prin veacuri de blesteme
Cu-atâta trudă propriile gropi.

O, harfa mea, mi-e tare dor de-acasă,
Şi sufăr ne-mpăcat printre străini...
Aud mereu o limbă ne-nțeleasă,
Cu vorbe şi gramatică de spini...

Mă voi întoarce acasă într-o zi
În raiul frumuseților natale,
Şi rănile de-acum s-or odihni
Când voi sfârși în cântec astă cale.

La masa întâlnirii, cea bogată,
Cu ochi jucând în lacrimi şi scântei,
Cu-atâta drag voi sta, ca altădată,
La locul meu ştiut, printre ai mei.

Şi voi cânta atunci aşa cum simt,
Şi voi sălta cu strigăte-n tării,
Voi fi mereu o coardă de argint
În simfonia marei bucurii.

"Publicată cu permisiunea autorului"

"Nepotolita încredere"

„Nu există pentru om alt izvor de speranţă, în afara milostivirii lui Dumnezeu”.
Bărbaţi şi femei din zilele noastre se găsesc uneori despuiaţi şi răniţi pe marginea străzilor pe care le parcurgem, „adesea fără ca cineva să le asculte strigătul după ajutor şi să se alăture chinului lor pentru a-l uşura şi înlătura”. „Numai în atitudinea iubirii milostive - afirmă, în fine, papa Benedict - ne putem apropia pentru a purta ajutor şi permite victimelor să se ridice şi să reia drumul existenţei”.

„Orice ’nu’ pe care Biserica îl pronunţă în indicaţiile sale morale şi asupra cărora - notează Papa - uneori se opreşte în mod unilateral atenţia opiniei publice, este în realitate un mare ’da’ pentru demnitatea persoanei umane, a vieţii şi capacităţii sale de a iubi.

[...], chiar şi rănile cele mai chinuitoare ale sufletului, pot fi tămăduite încredinţându-se iubirii milostive:
„Pornind de la această milostivire Biserica nutreşte o nepotolită încredere în om şi în capacitatea sa de a se îndrepta. Ea ştie că, prin ajutorul harului, ...>>citește mai departe

Fragment din "Untdelemnul milostivirii divine pentru vindecarea rănilor grave..."

Plăsmuiri

Într-o mare de plasmă
de Nichita Stănescu

Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, - acum
în altă stare, în altă culoare,
într-o altă mişcare, - acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.

Lipseşte greutatea, dar lipseşte
şi viteza, şi plutirea...
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-şi păstreze graniţa aripii
şi firea.

Poate că această stare nu va mai trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
şi poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.

Noroc! îţi spun ţie pasăre măiastră.
Fii curajoasă gândire!
Şi nu te speria, creier al meu cercetat
de mâhnire...

Trist cântec de dragoste
de Nichita Stănescu

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se învechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate feţele poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Rugăminte

Pentru mai târziu
Sei Ito

Te rog păstrează-ţi inima caldă, o vreme;
Acum nu mai sunt atât de nefericit.
Odinioară, când, lună de lună,
Eram atât de abătut şi de singur,
Nu era suflet să mă aline
Cu-acel cuvânt cald ce l-ai rostit.
Te rog, păstrează-ţi inima, aşa, de dragu-mi,
Aşa cum este pentru mai târziu.
Nu peste mult voi fi ca-ntotdeauna,
Nefericit,
Sfios, ca-ntotdeauna,
Şi tremurând de frig, ca-ntotdeauna.
În ceasu-acela,
Fără s-aştepţi privirea-mi rugătoare,
O, nu uita, dă-mi iar acel cuvânt;
Să-mi amintesc că-n tine a fost mereu
Un adăpost fierbinte pentru mine.

Așteptare

"Așteptarea ne dă iluzia că facem ceva așteptând, când, de fapt,

nu facem altceva decât să murim suportabil, puțin câte puțin."

Octavian Paler

Prinos

Simion Cubolta

Mi-ai spus: "Vino", adică, în viaţă...

Pe-atunci umblam prin hăţişuri şi ceaţă,

Cu ochii bolnavi, căutând

Himere ce-n lume se vând...

Mi-ai spus: "Vino", cu-ndemnul Iubirii,

Şi pe cărările mele au înflorit trandafirii,

Iar cerul odinioară sticlos,

(O, cerul neîndurător şi închis)

A coborât până jos,

Lângă rădăcina omenescului vis.

Mi-ai spus: "Vino", odată...

Şi de-atunci toată inima, toată,

Izbăvită, Isuse din moarte

Până la capăt ar vrea să te poarte

Cum îşi poartă în corolă o floare

Raza eternului soare.

(sursa imaginii: http://www.flickr.com )

Nemărginită este îndurarea Domnului

Psalmul 130
(O cântare a treptelor.)
Din fundul adâncului, Te chem, Doamne!
Doamne, ascultă-mi glasul!
Să ia aminte urechile Tale la glasul cererilor mele!
Dacă ai păstra, Doamne, aducerea aminte a nelegiuirilor,

cine ar putea sta în picioare, Doamne?

Dar la Tine este iertare, ca să fii temut.
Eu nădăjduiesc în Domnul,
sufletul meu nădăjduiește,
şi aştept făgăduinţa Lui.
Sufletul meu aşteaptă pe Domnul,
mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa,
da,
mai mult decât aşteaptă străjerii dimineaţa.
Israele, pune-ţi nădejdea în Domnul,
căci
la Domnul este îndurarea,
şi
la El este belşug de răscumpărare!

El va răscumpăra pe Israel din toate nelegiuirile lui.

Sons of Korah - Psalm 130

       "Fiul meu, Eu sunt un loc de scăpare în ziua necazului.
Nu te sfii să vii la Mine, ori de câte ori te vei afla la strâmtorare.
Ceea ce stânjenește cel mai mult primirea mângâierii cerești e faptul că nu te grăbești cu rugăciunea.
Într-adevăr, mai înainte să-mi cazi Mie în genunchi, încerci ici şi colo, alte alinări, ușurare în lucruri din afară, şi toate fără rost; până când înțelegi că Eu sunt cel ce izbăvește pe cei ce-şi pun nădejdea în Mine, şi că, în afara Mea, nu este ajutor puternic, nici povață bună, nici tămăduire temeinică.
Iar după ce sufletul îşi revine, după furtună, întremează-te în lumina îndurării Mele, căci sunt alături de tine (zice Domnul), gata nu numai să refac totul în întregime, dar din belșug să adaug şi prisos, pe deasupra."

Thomas à Kempis

Măruntele întristări

"Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări,
dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu,
le îndură cu uşurinţă. El vede întristările,
dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec."
Cuv. Siluan Athonitul

Mereu
de Virgil Carianopol

Mereu cad istovit, rănit de spade,
Mă prăbușesc, pierind ca un ecou,
Dar nu mă plâng de frunza care-mi cade,
Voi înverzi ca arborii din nou.

De orice dată mă ridic din sânge,
Mă şterg de praf, de mine şi de chin,
Desfac armura vieţii ce mă strânge
Şi-ncerc să-năbuş tot ce e suspin.

Cu fruntea sus, mă-nalţ fără vreun scâncet,
La fel de viaţă şi de vis dorit
Şi îmi acopăr rănile cu zâmbet,
Să nu se vadă că am fost lovit.


Sunt
de Virgil Carianopol

Sunt şi-alte morţi 'naintea morţii date,
Morţi mai mărunte, însă tot la fel
De dureroase, poate şi mai crude,
În drumurile noastre către ţel.

Ne moare într-o zi Entuziasmul,
În alta Dorul, în acelaşi chin
Şi zi de zi, până la marea moarte,
Murim, mereu, mereu, câte puţin.

Nu-l plâng deci pe acela fără-ntoarceri,
Pe cel ce pleacă dincolo deodată.
De plâns e-acel în care moartea intră
Şi sfâşie bucată cu bucată.

(In)Certitudine

"Di morte certo, ma non già dell'ora"

Rime
Michelangelo_Buonarroti

8

E cu putinţă a-mi fi străin eu însumi?
O, Doamne, Doamne, plânsu-mi
te roagă spune-mi cine
mie m-a smuls și știe
să poată-n mine mult mai mult ca mine?
O, Doamne, Doamne, cine
ce foc mă poate-ncinge
când nimeni nu m-atinge?
Prin ochii mei, Iubire,
ce-i para ce se varsă,
în loc prea strâmt crescută peste fire?
Şi dacă se revarsă?

(Come può esser ch'io non sia più mio?)

90

Îmi sunt mai drag acum ca niciodată:
îmi cresc în ochi de când te port în mine,
cum crește-n preț, când e cioplită bine
și piatra ce-a fost stei rugos odată.
Şi cum e foaia scrisă sau pictată
mai vrednică de ochiul ce-o reține,
așa și eu de când mi-ai stors în vine
(și nu ma plâng), otravă din săgeată.
Precum în alții arma sau norocul
în mine e sigiliul tău puterea
prin care-nfrunt primejdia și destinul.
Şi apei ii țin piept și-nlătur focul,
aprind în orbi cu semnul tău vederea
și îndulcesc cu sputa mea veninul.

(I' mi son caro assai più ch'i' non soglio)

285

Ajuns-au anii, cursul vieții mele,
fragila barcă-n larg pe mări profunde,
în portul nostru-al tuturor, pe unde
dăm seama toți de bune și de rele.
Azi știu c-a fost sortită sa mă-nșele
văpaia închipuirilor fecunde
ce-n însăși fantezia mea se-ascunde:
căci idol mi-am făcut din artă. Stele,
doruri și vise ce-o s-ajungă toate
acum când două morți îmi stau în față?
Una m-a prins, cealaltă stă s-apuce.
nici dalta, nici penelul nu mai poate
s-aline duhul meu cuprins în brață
de cel ce ni le-a-ntins murind pe cruce.

(Giunto è già 'l corso della vita mia)

In românește de Eta Boeriu

Unde îţi este credința?

"Dragostea Mea nu se schimbă,
Este mai înaltă decât înălţimile,
Mai adâncă decât adâncurile,
Plină de har şi de credincioşie,
tare ca moartea."
Lovest Thou Me? -W. Cowper

Să cerem ajutorul lui Dumnezeu, așteptând cu încredere

recăpătarea harului pierdut

Thomas à Kempis

" Doar nu-ţi închipui că ar fi ceva cu neputință pentru Mine,
sau că M-aș putea asemui cu cei ce zic una şi fac alta.

Unde îţi este credința?

Fii stăruitor şi tare. Fii răbdător şi dârz: alinarea va veni la timpul potrivit.
Așteaptă-Mă, nu te îndoi, căci iată, vin. Şi Eu însumi voi fi tămăduirea ta.

Ceea ce te îndurerează e ispita; spaima fără pricină e ceea ce te înfricoșează. Dar ce rost are să fii frământat de cele viitoare? doar pentru a adăuga tristețe peste tristețe? Ajunge zilei necazul ei! (Mt 6, 34). Zadarnic şi fără rost e să te tulburi sau să te bucuri pentru lucruri ce vor să se întâmple în viitor: căci poate nu se vor întâmpla niciodată.

E lucru firesc că omul să se lase ademenit de închipuire, dar este semnul sufletului slab să se lase prins prea lesne în capcana de amăgiri a vrăjmașului. Pentru dușman e totuna dacă ademenirea
şi nălucirea au vreun temei adevărat, sau sunt scornire curată; dacă te prinde în mreji şi te trântește la pământ amăgindu-te cu lucruri de bine, sau dacă te înșeală cu groază de cele viitoare.

Crede în Mine şi nu te îndoi de oblăduirea Mea.

Atunci când ţi se pare că eşti departe de Mine, deseori se întâmplă să fiu chiar mai aproape ca niciodată. Când te vezi cu totul pierdut, deseori ești tocmai aproape de a dobândi vrednicii de seamă. Totul nu-i pierdut numai fiindcă ţi se întâmpla un lucru potrivnic.
Nu trebuie să judeci lucrurile după părerea unei clipe, şi nici să te lași abătut de povara unei greutăți, oricare ar fi ea, ca şi când s-ar fi stins orice licărire de nădejde."

"Imitatio Christi sau Urmând pe Cristos"

"Lui Ii datorăm faptul că,
prin credință,
am intrat în aceasta stare de har
în care suntem;
și ne bucurăm în nădejdea slavei lui Dumnezeu."
(Rom.5:2)
6. Pe când iată cum vorbește neprihănirea pe care o dă credința:

[...]„Cuvântul este aproape de tine: în gura ta și în inima ta.” Si cuvântul acesta este Cuvântul credinței, pe care-l propovăduim noi.

9. Dacă mărturisești deci cu gura ta pe Isus ca Domn și dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morți, vei fi mântuit.

10. Căci prin credința din inimă se capătă neprihănirea, și prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,

11. după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de rușine.”

(Rom.10:8-11)

"Mai presus de orice nume"

Al Tău Nume
de Traian Dorz

Al Tău Nume nu-i "Mesia"
Nici "Isus"
Nici "Domn Ceresc"
Nici un altul - orișicare
Ar fi-n graiul omenesc.

Eu Ţi-am dat un nume, numai
Ca să pot cumva vorbi
Despre Tine care
Altfel,
N-am ştiut cum Te numi.

Al Tău nume însă-i altfel,
Într-un fel în care nu-s,
Poate nici în cer, cuvinte
Ca să poată-aşa fi spus.

Eu, cu graiul,
Cu condeiul,
Sau cu mintea ce-aş avea,
Al Tău Nume a-L cuprinde
Niciodată n-oi putea.

Numai inima,
În clipe de extaz,
De Har,
De Rai,
Bănuiește
Frumusețea
Numelui pe care-L ai...

"Dumnezeu nu poate fi exprimat, căci orice nume îl conceptualizează și-l limitează, ori ființa divină e dincolo de concepte și limite."

>>Cunoașterea lui Dumnezeu la Pseudo-Dionisie Areopagitul

Transcendență

Ekaterina Radostnaya - (art-foto.okis.ru)

Iubirea Ta
de Traian Dorz

Iubirea Ta n-are
Un "ultim sărut";
E fără de capăt
Ca fără-nceput.

Cântarea Ta n-are
În veci "ultim viers";
E farmecu-același,
De-a pururi neșters.

Alintul Tău n-are
Un "ultim fior",
Ci pururi mai plin e
De drag şi de dor.

În dragostea noastră
Nu-i "ultim cuvânt" -
Când n-or mai fi ceruri
Şi n-o fi pământ,

Când n-or fi
Nici stele,
Nici soare,
Nici cer,
Când n-or fi nici lacrimi,
Nici plâns,
Nici dureri,

Când n-o fi nici lume,
Nici cine-o privi:
Iubirea,
Iubirea-Ţi,
Mai dulce va fi.

Căci dragostea-Ţi n-are
Un "ultim sărut":
E fără de capăt
Ca fără-nceput...

"Gustați și vedeți ce bun este Domnul!", spune psalmistul și despre cuvintele Lui este scris:
"Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!"(Ps.34:8, Ps.119:103)

Cine a cunoscut sublima, dumnezeiasca dulceață o va dori mereu, iar dacă cineva a simțit mângâierea lui Dumnezeu, nu e chip s-o mai uite vreodată!
Iată cântecul unui om îmbătat de dragostea pentru preadulcele nostru Domn, Isus Hristos:

Al dragostei cântec
de Traian Dorz

Al dragostei cântec nespus de frumos
Odată, de mult, mi-ai cântat
Şi glasul Tău dulce, adânc şi duios
Isus,
M-a răpit, m-a legat.

Simțit-am odată sărutul Tău blând,
Sublim
Fermecat,
Îngeresc;
De-atunci Te tot chem şi Te caut plângând
De-atunci Te iubesc,
Te iubesc...

Odată, la sânul Tău dulce-am plecat
Truditul meu cap să-l alin
Şi după odihna ce-atunci am aflat,
Isuse,
Şi astăzi suspin.

Cuvântul Tău dulce eu l-am auzit,
Isuse, odată, demult;
De-atunci, fermecat,
Însetat,
Fericit,
Eu Te chem
Şi doresc
Să-l ascult.

Ființa-mi întreagă, pe Tine Te vrea,
De Tine-nsetez şi doresc.
Viața,
Lumina
Şi dragostea mea,
Isus,
Te iubesc,
Te iubesc...

"Transcendența și imanența lui Dumnezeu se întâlnesc în adâncul inimii pure."

>>Cunoașterea lui Dumnezeu la Pseudo-Dionisie Areopagitul