"Lacrimile lumii sunt imuabile.
Pentru fiecare om care începe să plîngă,
un altul, undeva, se opreşte din plîns.
La fel e şi cu rîsul."
Ileana Mălăncioiu
Sunt datoare unui plop bătrân
Care şi-a smuls frunza la plecarea ta
Să nu-mi tremure în suflet până vii
Şi să cred o vreme că te pot uita.
Mă ameninţă cu ochii lui de muguri,
Prinşi pe ramuri ca nişte altoi,
Că din coaja ce-i strânsese-anume,
Au să crească frunzele-napoi.
Şi mă tem de trupul lui, de ochi,
Dar aştept în liniştea târzie
Ca într-un regat de muguri unde
M-ai lăsat pentru o datorie.
Şi nu ştiu dacă vei mai veni
Şi nu ştiu de ce dar mi se pare
Că după atâta vânt şi iarnă
Frunzele vor tremura mai tare.
Au să rămână plopii
Ileana Mălăncioiu
Nu mă cunosc decât atunci când plâng
Ştergându-mi lacrimile pe furiş
Şi încercând cu greu să te ascult
De parcă-mi şade inima pieziş
De teamă că mă-ndepartez prea mult.
Sîntem pe malurile unui rău
Pe care apa veşnic le desparte
Şi le uneşte strâns fără să vrea
Copiii dau cu pietre de fiecare parte
Şi pietrele alunecă în ea.
Când va seca izvorul va fi un prund întins
Cu păsări ce se scăldă în nisip
Şi se izbesc în lespezile calde
Ne vom schimba la suflet şi la chip
Şi ne vom depărta ca să se scalde.
Din tot ce-a fost au să rămână plopii
Pe marginile drumului pustiu
Cu frunza care tremură-aşteptând,
Fără să ştie că e prea târziu,
Fără să ştie ce şi până când.
Sursa imaginii: wikipaintings.org
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu