"R. M. Rilke era un spirit sensibil şi egolatru, obsedat în mod dureros de sentimentul frustrării provocat în primul rând de resimţirea acută şi îndelungată a absenţei iubirii părinţilor în anii copilăriei. Conştiinţa acestui scriitor era un imens receptacol deschis spre faptele mari, mici şi anormale din existenţă, dar şi spre explorarea sinelui până în straturile cele mai profunde. Starea aceasta de sensibilizare a unui eu traumatizat de timpuriu în toate raporturile sale cu lumea a fost cel dintâi factor care l-a determinat pe R. M. Rilke să raporteze orice relaţie cu existenţa exterioară la dimensiunile înalte ale combustiunii sale interioare. Fara îndoială că autorul Elegiilor duineze (1923) era un spirit narcisistic, fapt care i-a sporit adeseori înclinaţia spre melancolie si tristeţe. Scriitorul acesta solitar, sedus de meditaţia în natură, se speria de propria singurătate şi venea între oameni, dar oriunde s-ar fi găsit ... trăia într-o permanenţă stare de pendulare între solitudine şi anxietatea singurătăţii îndelungate, pe de o parte, şi oboseala existenţei zgomotoase printre oameni, pe de altă parte.
Pentru R. M. Rilke întâi de toate era el însuşi. Dar eul acesta hipersensibil şi maladiv stabilea cele mai variate canale de comunicare cu natura, arta, oamenii, iubirea, boala, iar pe parcursul timpului, într-un mod din ce în ce mai obsedant, cu moartea.
Damnat să nu se bucure de dragostea părintească, destinat să se nască într-o lume unde convieţuiau oameni de provenienţă naţională foarte amestecată, trăind ca un veşnic călător prin lume, fixat temporar în anumite staţii de tranzit oferite de protectorii săi, R. M. Rilke a fost un scriitor fără ţara."
Romul Munteanu
Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
Rainer Maria Rilke
Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
cum simţurile-mi bat spre Tine, toate?
Privirile-mi, înalţ înaripate,
stau feţei Tale-alb înconjurătoare.
Nu vezi Tu sufletul meu cum apare
în faţa Ta în haină de tăcere?
Suava-mi rugă nu se coace, în putere,
pe căutătura-Ţi, ca pe-un pom, mereu?
De eşti Tu visătorul, visu-s eu.
Dar de vrei să veghezi, sunt voia-Ţi iară,
mă fac puternic pentru slava toată
şi mă rotesc - o linişte stelară -
peste cetatea timpului ciudată.
În româneşte de Eugen Jebeleanu
Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Rainer Maria Rilke
Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde în poala rece-a pietrelor străine.
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.
În românește de Maria Banuș
Privirea stinge-mi-o: te pot zări
Rainer Maria Rilke
Privirea stinge-mi-o: te pot zări
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
şi fără de picioare vin la Tine
şi fără gură te implor, divine!
Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus
cu inima mea, precum cu o mână,
inima ţine-mi: creierul va bate
şi creierul de-mi arzi în flăcări,
până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.
În româneşte de Eugen Jebeleanu
Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila
Rainer Maria Rilke
Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.
Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat –
el îmi lăsă ce-i preajmă, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând...
În românește de Maria Banuș
Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta
Rainer Maria Rilke
Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta.
Şi e ca Ruth, a lui Noemi noră.
Lâng-ai tăi snopi, cât ziua e de mare,
trudeşte printre slugi, din auroră.
Dar către seară-n valuri se cufundă,
se scaldă şi cu grijă se-nveşmântă,
vine la tine când e pace-adâncă,
vine şi ţi se-ntinde la picioare.
Şi-n miez de noapte de-o întrebi, ea spune-aşa,
cu-adâncă simplitate: Ruth sunt, sluga ta.
Întinde-ţi aripile peste sluga ta.
Tu eşti urmaşul...
Şi la picioare-ţi doarme-apoi tăcut,
inima mea, fierbinte de-al tău trup.
Şi-i o femeie-n faţa ta. Şi e ca Ruth.
În românește de Maria Banuș
Vecine dumnezeu, de uneori
Rainer Maria Rilke
Vecine dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie
e că-ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei.
Sunt lângă tine.
Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplător, şi altfel poate fi:
un strigăt doar al unuia din noi,
şi el s-ar prăbuşi,
fără de zgomot, mut.
Din ale tale chipuri e făcut.
Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.
Şi dacă scapără lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regăseşte,
pe cadre, strălucind, se risipeşte.
Şi simţurile-mi care iute-ngheaţă
sunt fără ţară şi s-au rupt de tine.
În românește de Maria Banuș
Trăiesc acum când veacu-i pe sfârşite
Rainer Maria Rilke
Trăiesc acum, când veacu-i pe sfârşite.
Simţi suflul unei file mari ce-adie,
pe care tu şi eu şi domnu-o scrie,
şi mâini străine o întorc grăbite.
Simţi strălucirea noii pagini,
parcă, pe care totul poate fi trasat.
Puteri tăcute forţa şi-o încearcă
şi se privesc întunecat.
În românește de Maria Banuș
I. K. Aivazovsky -A Sea View, 1841
Singurătate
Rainer Maria Rilke
Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
şi din câmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaş.
Şi-abia din cer se lasă pe oraş.
Şi plouă-n ora vag crepusculară,
când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
când trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit şi trist se trag deoparte;
când oameni care se urăsc de moarte
dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:
singurătatea trece-atunci pe ape...
În românește de Maria Banuș
Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul
Rainer Maria Rilke
Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.
Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.
În românește de Maria Banuș
"De-a oamenilor vorbă..."
Rainer Maria Rilke
De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfârşit.
Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.
Rămâneţi departe, strig, şi apăr, în gând,
mi-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi: sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.
În românește de Maria Banuș
Pantera
Rainer Maria Rilke
Privirea ei de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează
Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit
şi după gratii lumea încetează.
Al paşilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrteşte
e ca un dans al forţei în jurul unui punct
în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.
Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalţă. O imagine pătrunde,
prin liniştea-ncordată a trupului trecînd,
şi piere-n golul inimii profunde.
În româneşte de Al. Philippide
Fă-mă paznicul depărtărilor tale
Rainer Maria Rilke
Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfăşor
pe-a mărilor tale însingurare;
să însoţesc a fluviilor cale
şi de pe malurile-asurzitoare,
departe-n zvonul nopţii să cobor...
În ţările-ţi pustii să mă trimeţi,
de vânturi nemiloase răscolite,
cu mari mânăstiri ce stau ca veşminte
în jurul netrăitelor vieţi.
Acolo vreau cu pelerinii să rămân,
prin nici o amăgire despărţit
să nu mai fiu de al lor glas şi chip,
şi-n dosul unui orb bătrân,
s-apuc pe-un drum nebănuit.
În românește de Maria Banuș
Robert and Shana ParkeHarrison
Copilărie
Rainer Maria Rilke
Şi curge timpul şcolii-ndelungate,
cu-atâtea spaime vagi, cu aşteptare.
Singurătate, vreme-apăsătoare...
Şi-apoi afară: străzi sclipesc şi sună,
şi-n piaţă zvârle apă o fântână,
şi în grădini, ce lumi nemăsurate.
Şi în hăinuţa ta să treci prin toate,
cum nimeni n-a trecut şi n-o să treacă:
O straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
o, tu, singurătate.
Şi să priveşti departe, afară, către ei:
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
copii în vii culori, şi nu ca tine,
şi-aici o casă, uneori un câine,
şi-ncredere şi groază ce mute oscilează,
o, jale fără sens, o, vis, o, groază,
o, neagră adâncime.
Şi să te joci aşa, inel şi cerc şi mingi,
în parcul ce păleşte blând în soare,
şi pe cei mari din goană să-i atingi,
sălbătăcit şi orb de alergare,
dar cu paşi ţepeni, mici, tăcut, pe seară;
să mergi acasă, strâns de mână, tare:
o, înţeles ce tot mai mult dispare,
o, frică, o, povară.
Şi ore-ntregi, la iazu-ntins şi sur
să-ngenunchezi cu o corabie mică
să uiţi de ea, căci altele-mprejur
şi pânze mai frumoase trec pe unde
şi să gândeşti la chipul mic, obscur,
lucind din iaz ca iar să se scufunde.
Copilărie, o, imagini lunecânde,
unde? Unde?
În românește de Maria Banuș
Toamnă
Rainer Maria Rilke
Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.
Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.
Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.
Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.
În românește de Al. Philippide
Zi de toamnă
Rainer Maria Rilke
Doamne, e timpul. Vara a fost mare,
coboară-ţi umbra peste cadranele solare
şi lasă vântul liber prin câmpii.
Dă ultimelor fructe har deplin,
mai dă-le două zile de miazăzi, şi cere
să se-mplinească fără-ntârziere,
şi-o ultimă dulceaţă toarnă-n vin.
De-acum cel fără casă rămâne-n pribegie,
cel singur va fi singur multă vreme,
va sta de veghe, lungi scrisori va scrie
şi zbuciumat pe-alei o să-ntârzie
cu frunzele prin vântul care geme.
În românește de A. E. Baconsky
1888 Rocks with Oak Tree - Vincent van Gogh
Exilat în munții din suflet
Rainer Maria Rilke
Exilat în munții din suflet. Privește acolo, ce mic,
privește ultimul sat al cuvântului, și încă mai sus,
mai mic, undeva, cel din urmă
sălaș de simțiri. Le recunoști tu oare?
Exilat în munții din suflet. Rocă de piatră
sub mâinile tale. Aici înflorește
desigur ceva; din abisul tăcut
răsare iarba neștiutoare și înflorește cântând.
Dar învățatul?
Vai, cel ce-ncepuse să-nvețe
tace acum, exilat în munții din suflet.
Acolo multe colindă în deplină știință de sine
jur împrejur multe sălbătăciuni adastă
și trec. Si marea pasăre se adăpostește
rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunțări. Dar tu,
mereu neadăpostit, aici, în munții din suflet...
În românește de A. E. Baconsky