"Când gânduri negre se frământă cu grămada înăuntrul meu, mângâierile Tale îmi înviorează sufletul." Ps. 94, 19

27 iulie 2009

Nelinişte


"Mai mulţi oameni sunt tulburați de ceea ce este clar în Biblie,decât de ceea ce este obscur în ea."

Roy L. Smith



"Un opozant al Scripturii a spus odată, într-o discuție cu faimosul scriitor american Mark Twain:

- Nu înțeleg multe lucruri din Biblie și aceasta mă neliniștește.
- Domnul meu, i-a răspuns scriitorul, pe mine mă neliniștește ceea ce înțeleg foarte bine din ea."



"Căci toți trebuie să ne înfățișăm înaintea scaunului de judecată al lui Hristos, pentru ca fiecare să-și primească răsplata după binele sau răul, pe care-l va fi făcut când trăia în trup. "(2Cor.5:10)


25 iulie 2009

Povara unui gând


"Evident, vorbim pentru a comunica. Dar şi pentru a ascunde,
a lăsa unele lucruri nerostite.


Capacitatea ființelor umane de a dezinforma se adaptează
oricărei lungimi de undă de la minciuna sfruntată la tăcere".
G.Steiner

24 iulie 2009

Introspecţie şi cafea. Amară



Inventarul sentimentelor
de Ionuţ Caragea


şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei

viaţa este un strat subţire de pământ
sub care morţii se pot întinde cât vor

morţii dedesubt viii deasupra

şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei

viaţa este o apă curgătoare
aruncă o piatră în apă şi ascultă
numele celui ce urmează să moară

pietre la fund pietre la mal

şi iar îţi face inima inventarul sentimentelor
toate lucrurile sunt în ordinea firească
a suferinţei

viaţa este cât vezi cu ochii
norii soarele stelele cerul şi luna

oamenii dedesubt zeii deasupra

şi o pasăre oarbă
cu ciocul încovoiat
spre propria inimă



"Când gânduri negre se frământă cu grămada înlăuntrul meu,
mângâierile Tale îmi înviorează sufletul."
Psalmul 94:19

23 iulie 2009

Bocancii vanitaţii


Confesiune

Mi-aduc aminte bocancii mari şi grei cu care am făcut cei
dintâi paşi în viaţă,
Bocancii cu care mă încălţam la paisprezece ani
Şi coboram în port la uriaşele vapoare,
Frământând noroiul şi zăpada, ferindu-mă să nu calc în cheaguri de sânge.
Purtam pe atunci o manta neagră de marinar, care mirosea a etuvă,
Iar bocancii erau mari şi grei în picioarele mele de paisprezece ani,
Anevoie păşeam cu ei pe străzile murdare ale portului,
Printre marinari, hamali şi prostituate.
Eram un băiat înalt, slab şi timid, care multora le putea stârni râsul,
Şi mulţi râdeau.
Ce m-aş fi făcut dacă nu aveam bocancii?
Ei mă ajutau să nu plâng, să nu mă împleticesc de sfială,
Dându-mi un enorm şi dureros echilibru,
Erau mari şi grei şi mă ţineau cu picioarele pe pământ,
Erau prietenii şi aliaţii şi îngerii mei păzitori,
Cu ei făceam cei dintâi paşi în viaţă,
În mantaua neagră de marinar, care mirosea a etuvă,
Cu ei călcam pe străzile murdare ale portului,
Visând să strivesc sub paşii mei toată urâţenia lumii.

Geo Bogza



Elsie Russell (1956- ) "Vanitas"

20 iulie 2009

Exilat în existenţă







"R. M. Rilke era un spirit sensibil şi egolatru, obsedat în mod dureros de sentimentul frustrării provocat în primul rând de resimţirea acută şi îndelungată a absenţei iubirii părinţilor în anii copilăriei. Conştiinţa acestui scriitor era un imens receptacol deschis spre faptele mari, mici şi anormale din existenţă, dar şi spre explorarea sinelui până în straturile cele mai profunde. Starea aceasta de sensibilizare a unui eu traumatizat de timpuriu în toate raporturile sale cu lumea a fost cel dintâi factor care l-a determinat pe R. M. Rilke să raporteze orice relaţie cu existenţa exterioară la dimensiunile înalte ale combustiunii sale interioare. Fara îndoială că autorul Elegiilor duineze (1923) era un spirit narcisistic, fapt care i-a sporit adeseori înclinaţia spre melancolie si tristeţe. Scriitorul acesta solitar, sedus de meditaţia în natură, se speria de propria singurătate şi venea între oameni, dar oriunde s-ar fi găsit ... trăia într-o permanenţă stare de pendulare între solitudine şi anxietatea singurătăţii îndelungate, pe de o parte, şi oboseala existenţei zgomotoase printre oameni, pe de altă parte.
Pentru R. M. Rilke întâi de toate era el însuşi. Dar eul acesta hipersensibil şi maladiv stabilea cele mai variate canale de comunicare cu natura, arta, oamenii, iubirea, boala, iar pe parcursul timpului, într-un mod din ce în ce mai obsedant, cu moartea.
Damnat să nu se bucure de dragostea părintească, destinat să se nască într-o lume unde convieţuiau oameni de provenienţă naţională foarte amestecată, trăind ca un veşnic călător prin lume, fixat temporar în anumite staţii de tranzit oferite de protectorii săi, R. M. Rilke a fost un scriitor fără ţara."
Romul Munteanu


Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
Rainer Maria Rilke

Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
cum simţurile-mi bat spre Tine, toate?
Privirile-mi, înalţ înaripate,
stau feţei Tale-alb înconjurătoare.
Nu vezi Tu sufletul meu cum apare
în faţa Ta în haină de tăcere?
Suava-mi rugă nu se coace, în putere,
pe căutătura-Ţi, ca pe-un pom, mereu?

De eşti Tu visătorul, visu-s eu.
Dar de vrei să veghezi, sunt voia-Ţi iară,
mă fac puternic pentru slava toată
şi mă rotesc - o linişte stelară -
peste cetatea timpului ciudată.

În româneşte de Eugen Jebeleanu 

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Rainer Maria Rilke

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde în poala rece-a pietrelor străine.
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

 În românește de Maria Banuș


Privirea stinge-mi-o: te pot zări
Rainer Maria Rilke

Privirea stinge-mi-o: te pot zări
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
şi fără de picioare vin la Tine
şi fără gură te implor, divine!
Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus
cu inima mea, precum cu o mână,
inima ţine-mi: creierul va bate
şi creierul de-mi arzi în flăcări,
până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.

În româneşte de Eugen Jebeleanu 


Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila
Rainer Maria Rilke

Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat –
el îmi lăsă ce-i preajmă, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând...

În românește de Maria Banuș






Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta

Rainer Maria Rilke

Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta.
Şi e ca Ruth, a lui Noemi noră.
Lâng-ai tăi snopi, cât ziua e de mare,
trudeşte printre slugi, din auroră.
Dar către seară-n valuri se cufundă,
se scaldă şi cu grijă se-nveşmântă,
vine la tine când e pace-adâncă,
vine şi ţi se-ntinde la picioare.

Şi-n miez de noapte de-o întrebi, ea spune-aşa,
cu-adâncă simplitate: Ruth sunt, sluga ta.
Întinde-ţi aripile peste sluga ta.
Tu eşti urmaşul...

Şi la picioare-ţi doarme-apoi tăcut,
inima mea, fierbinte de-al tău trup.
Şi-i o femeie-n faţa ta. Şi e ca Ruth.

În românește de Maria Banuș


Vecine dumnezeu, de uneori
Rainer Maria Rilke

Vecine dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie
e că-ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei.
Sunt lângă tine.

Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplător, şi altfel poate fi:
un strigăt doar al unuia din noi,
şi el s-ar prăbuşi,
fără de zgomot, mut.

Din ale tale chipuri e făcut.

Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.
Şi dacă scapără lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regăseşte,
pe cadre, strălucind, se risipeşte.

Şi simţurile-mi care iute-ngheaţă
sunt fără ţară şi s-au rupt de tine.

 În românește de Maria Banuș


Trăiesc acum când veacu-i pe sfârşite
Rainer Maria Rilke

Trăiesc acum, când veacu-i pe sfârşite.
Simţi suflul unei file mari ce-adie,
pe care tu şi eu şi domnu-o scrie,
şi mâini străine o întorc grăbite.

Simţi strălucirea noii pagini,
parcă, pe care totul poate fi trasat.

Puteri tăcute forţa şi-o încearcă
şi se privesc întunecat.

 În românește de Maria Banuș

I. K. Aivazovsky -A Sea View, 1841


Singurătate

Rainer Maria Rilke

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
şi din câmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaş.
Şi-abia din cer se lasă pe oraş.



Şi plouă-n ora vag crepusculară,
când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
când trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit şi trist se trag deoparte;
când oameni care se urăsc de moarte
dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:
singurătatea trece-atunci pe ape...

 În românește de Maria Banuș


Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul
Rainer Maria Rilke

Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.

Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.

 În românește de Maria Banuș


"De-a oamenilor vorbă..."
Rainer Maria Rilke

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig, şi apăr, în gând,
mi-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi: sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

 În românește de Maria Banuș


Pantera
Rainer Maria Rilke

Privirea ei de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează
Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit
şi după gratii lumea încetează.

Al paşilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrteşte
e ca un dans al forţei în jurul unui punct
în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.

Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalţă. O imagine pătrunde,
prin liniştea-ncordată a trupului trecînd,
şi piere-n golul inimii profunde.


În româneşte de Al. Philippide


Fă-mă paznicul depărtărilor tale
Rainer Maria Rilke

Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfăşor
pe-a mărilor tale însingurare;
să însoţesc a fluviilor cale
şi de pe malurile-asurzitoare,
departe-n zvonul nopţii să cobor...

În ţările-ţi pustii să mă trimeţi,
de vânturi nemiloase răscolite,
cu mari mânăstiri ce stau ca veşminte
în jurul netrăitelor vieţi.
Acolo vreau cu pelerinii să rămân,
prin nici o amăgire despărţit
să nu mai fiu de al lor glas şi chip,
şi-n dosul unui orb bătrân,
s-apuc pe-un drum nebănuit.

 În românește de Maria Banuș

Robert and Shana ParkeHarrison


Copilărie

Rainer Maria Rilke

Şi curge timpul şcolii-ndelungate,
cu-atâtea spaime vagi, cu aşteptare.
Singurătate, vreme-apăsătoare...
Şi-apoi afară: străzi sclipesc şi sună,
şi-n piaţă zvârle apă o fântână,
şi în grădini, ce lumi nemăsurate.
Şi în hăinuţa ta să treci prin toate,
cum nimeni n-a trecut şi n-o să treacă:
O straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
o, tu, singurătate.

Şi să priveşti departe, afară, către ei:
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
copii în vii culori, şi nu ca tine,
şi-aici o casă, uneori un câine,
şi-ncredere şi groază ce mute oscilează,
o, jale fără sens, o, vis, o, groază,
o, neagră adâncime.

Şi să te joci aşa, inel şi cerc şi mingi,
în parcul ce păleşte blând în soare,
şi pe cei mari din goană să-i atingi,
sălbătăcit şi orb de alergare,
dar cu paşi ţepeni, mici, tăcut, pe seară;
să mergi acasă, strâns de mână, tare:
o, înţeles ce tot mai mult dispare,
o, frică, o, povară.

Şi ore-ntregi, la iazu-ntins şi sur
să-ngenunchezi cu o corabie mică
să uiţi de ea, căci altele-mprejur
şi pânze mai frumoase trec pe unde
şi să gândeşti la chipul mic, obscur,
lucind din iaz ca iar să se scufunde.
Copilărie, o, imagini lunecânde,
unde? Unde?


 În românește de Maria Banuș


Toamnă
Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

 În românește de Al. Philippide 


Zi de toamnă
Rainer Maria Rilke

Doamne, e timpul. Vara a fost mare,
coboară-ţi umbra peste cadranele solare
şi lasă vântul liber prin câmpii.

Dă ultimelor fructe har deplin,
mai dă-le două zile de miazăzi, şi cere
să se-mplinească fără-ntârziere,
şi-o ultimă dulceaţă toarnă-n vin.

De-acum cel fără casă rămâne-n pribegie,
cel singur va fi singur multă vreme,
va sta de veghe, lungi scrisori va scrie
şi zbuciumat pe-alei o să-ntârzie
cu frunzele prin vântul care geme.

În românește de A. E. Baconsky


1888 Rocks with Oak Tree - Vincent van Gogh

Exilat în munții din suflet
Rainer Maria Rilke

Exilat în munții din suflet. Privește acolo, ce mic,
privește ultimul sat al cuvântului, și încă mai sus,
mai mic, undeva, cel din urmă
sălaș de simțiri. Le recunoști tu oare?
Exilat în munții din suflet. Rocă de piatră
sub mâinile tale. Aici înflorește
desigur ceva; din abisul tăcut
răsare iarba neștiutoare și înflorește cântând.
Dar învățatul?
Vai, cel ce-ncepuse să-nvețe
tace acum, exilat în munții din suflet.
Acolo multe colindă în deplină știință de sine
jur împrejur multe sălbătăciuni adastă
și trec. Si marea pasăre se adăpostește
rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunțări. Dar tu,
mereu neadăpostit, aici, în munții din suflet...

În românește de A. E. Baconsky


17 iulie 2009

Numele Domnului


Să nu rostiţi numele altor dumnezei


"Este o mitzvah (poruncă) în Shemot/Exod, de care prea puţini ţin cont, sau mai bine zis: o ignoră cu desăvârşire, deşi Însuşi Adonai a dat-o.

"Să păziţi tot ce v-am spus, şi să nu rostiţi numele altor dumnezei: numele lor să nu se audă ieşind din gura voastră." Shemot/Exod 23:13

Când Adonai foloseşte expresia "te chem pe nume ...">> Bat Melech

Esti timid sau ... egocentric?


Povestea şoricelului căruia îi era foarte frică să nu fie strivit de elefanţi
de Jacques Salomé


Represia imaginară poate produce mai multe dezastre în viaţa unora, decât toate violenţele exterioare pe care le-ar putea întâlni.


Era odată un şoricel atât de timid încât îşi imagina că, dacă ieşea din gaura lui, dacă mergea la plimbare, risca să deranjeze pe toată lumea şi, mai ales, să-i irite pe elefanţi, călcându-i pe picioare.

Când ieşea din ascunzătoare mergea cu foarte multă precauţie, ezita, se uita atent în jurul lui, pentru a fi sigur că nu deranja pe nimeni. Îi era atât de teamă să deranjeze pe cineva încât ar fi vrut să fie invizibil.
Când am spus că şoricelul era timid, trebuia să va mai spun, că era în primul rând egocentric. Egocentric, în limbajul şoarecilor înseamnă centrat pe sine, preocupat de sine însuşi. În ţara şoarecilor, se ştie, toţi cei timizi sunt indivizi care au o percepţie despre sine atât de puternică încât raportează totul la ei. Îşi imaginează că imediat ce ies din ascunzătoarea lor, când sunt în public, toţi ceilalţi văd că sunt acolo. E un paradox, şoarecii timizi cred că toată lumea îşi întrerupe activitatea, gândurile şi îşi exprimă imediat o opinie, un punct de vedere, un comentariu despre ei.
Iar aceşti şoricei, cărora li se spune timizi, încep să trăiască, să se comporte, plecând de la un imaginar întreg, îşi construiesc o viaţă fictivă, complet ireală, de la care îşi formează majoritatea comportamentelor.
"Dacă fac asta risc să îl fac să sufere. Dacă spun asta, risc să îi provoc furie. Dacă nu spun o să creadă că nu vreau, o să-şi imagineze că...".
Astfel, trec pe lângă existenţa lor fără să se poată realiza şi împlini, atât de mult se închid în ceea ce şi-au imaginat că există în mintea celorlalţi. Astfel, şoriceii cei timizi îşi acordă, în sinea lor, o importanţă foarte mare, atât de mare încât invadează tot spaţiul din jurul lor.


Jacques Salomé - Povesti pentru a iubi, povesti pentru a ne iubi

15 iulie 2009

Nimic...


Poem modern
de Ileana Sandu

Da, mă voi gândi la tine
Atât de mult
Încât într-o zi
te voi uita
Fără îndoiala
Voi reuși sa te dărâm
Piatră cu piatră,
Tăcere cu tăcere
Nepăsare cu nepăsare
Trădare cu trădare
Lacrimă cu lacrimă.
Va fi un triumf al minţii
Si o durere a sufletului
Voi aduna în mâini
Acel frig de iubire
Dar voi fi scris
Un poem modern
Care nu rimează cu nimic.



"Prin optimism tragic înţeleg că cineva este şi rămâne optimist în ciuda "triadei tragice": suferinţă, vinovăţie şi moarte."..."trebuie să nu uităm că optimismul nu poate fi comandat sau poruncit. Omul nu se poate forţa să fie optimist fără motiv, împotriva oricăror vitregii ale soartei, împotriva oricărei speranţe. Ceea ce este adevarat în ce priveşte speranţa, este de asemenea adevărat şi pentru celelalte două componente ale triadei (triada opusă celei tragice - n.nst.), întrucât credinţa şi dragostea nu pot nici ele să fie comandate sau poruncite."

Viktor Emil Frankl

14 iulie 2009

Creştinul şi "biserica”


"Eu în ei şi Tu în Mine – pentru ca ei să fie pe deplin una, astfel încât lumea să cunoască faptul că Tu M-ai trimis şi că i-ai iubit aşa cum M-ai iubit pe Mine." (Ioan.17:23)

Biserica, privită ca o grupare locală şi vizibilă de credincioși botezați, nu este formată dintr-o mulțime de oameni ideali. Despre poporul eliberat din robia egipteană Scriptura spune că era însoțit de "o mulțime de oameni de tot soiul” Ex.12:38. Şi totuşi, "biserica”(adunarea), rămâne o arcă de salvare, un atelier de prelucrare, un spital, un club, o sală de așteptare şi orice ar mai fi chemată să fie pentru a împlini nevoile celor ce sunt pe Calea Vieții. Si o vestea bună: această stare de lucruri este vremelnică, dar necesară în devenirea credinciosului creștin și numai cine se află înăuntru cunoaște bucuriile şi neajunsurile vieții în comun(iune). E de dorit să găsim un "animal curat", un om, un prieten de care să ne lipim fruntea când nu mai putem, să-i ascultăm bătăile regulate şi liniștitoare ale inimii, să-i șoptim "îmi este atât de greu..., îti mulțumesc că ești lângă mine”. Nu e ușor! Uneori poți dori disperat singurătatea sau tovărășia cuiva din "afară", dar nu există o altă cale pe care să ajungem teferi la destinație. Calea este Isus şi singurul loc dat sub soare credinciosului creștin este Trupul lui Hristos. Dumnezeu ştie ce e în "biserică", ne înţelege, dar ne vrea înăuntru cu tot ce presupune aceasta!
Adevărata Biserică este cea pe care o zidește El! E un trup, un organism viu. Nu-l poți vedea, dar îi simți pulsul. Viața curge nestingherită prin "încheieturile" care ne leagă: "Din El, tot trupul, bine închegat şi strâns legat prin toate ligamentele de susţinere, creşte şi se zideşte pe sine în dragoste, după cum fiecare parte îşi face lucrarea." (Efes.4:16)
Aşa se face că oameni pe care nu i-am văzut niciodată plâng şi se bucură împreună cu mine, stau în jertfă şi rugăciune iar eu sunt "hrănit/a" pentru ca ei trudesc, vindecat/a, pentru că cei cu care am fost așezată în același trup (nu neapărat în aceeași adunare sau "denominație"), mijlocesc fierbinte pentru mine fără nici un folos aparent. Totuși, în semn de ascultare şi smerenie, Dumnezeu dorește să ne strângem laolaltă într-o biserică locală, să frângem pâinea, să ne îngăduim unii pe alţii cât timp vom fi lăsați "să creștem împreună". Ne-a spus şi ce să facem când suntem împreună, dar unii au găsit că e mai bine să schimbe lucrurile după bunul lor plac şi a ieșit ce se vede. "Când va adunați laolaltă, dacă unul din voi are o cântare, altul o învățătură, altul o descoperire, altul o vorba în altă limbă, altul o tălmăcire, toate să se facă spre zidirea sufletească (!). 1Cor.14:26
Trupul lui Hristos este o zidire duhovnicească pe care o face El: "voi zidi Biserica Mea" şi o zidire "sufletească" la care suntem chemați să lucrăm împreună, dar ca şi în biserica din Corint, se mai întâmplă uneori şi acum să fim "adunați laolaltă nu ca să ne facem mai buni, ci... mai răi." 1Cor.11:17 Ce trist!
Sunt "vremuri grele”, însă Domnul ne va ajuta, El ştie "unde locuim": " acolo unde este scaunul de domnie al Satanei”. Fie ca Domnul să poată spune şi despre noi: tu "ții Numele Meu, şi n-ai lepădat credința Mea...” (Apoc.2:13)
Însuși Domnul s-a rugat și a spus: "Sfinte Tată, păzește, în Numele Tău, pe aceia pe cari Mi i-ai dat, pentru ca ei să fie una, cum suntem şi Noi." (Ioan.17:11)
(Pentru o înțelegere diferită a lucrurilor, citiți: "În căutarea bisericii universale și invizibile" http://www.abaptistvoice.com/Romana/carti/InCautareaBisericiiUniversaleSiInvizibile.html )



Cantec pentru baietii ucisi la Chisinau - de Savatie Bastovoi

13 iulie 2009

Creştinul si lumea


        "Dacă vom învia cu Hristos, trebuie mai întâi să ne smerim împreună cu El - chiar până la umilinţa cea din urmă, cea de a fi înghiţiţi şi scuipaţi afară de lumea cea neînţelegătoare. Şi trebuie să fim răstigniţi la vedere, în ochii lumii, căci Împărăţia lui Hristos nu este din această lume, şi lumea nu o poate primi, nici măcar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singură clipă. Lumea îl poate accepta doar pe Antihrist, acum sau în orice altă vreme." Seraphim Rose

        "Lumea, cu înţelepciunea ei, n-a cunoscut pe Dumnezeu, dar în înţelepciunea Lui, Dumnezeu a găsit cu cale să mântuiască pe credincioşi prin nebunia propovăduirii crucii. 1Cor.1:21
        Sunt prizonierii propriilor lor iluzii creştinii care visează la „dragostea” lumii. O dată pentru că lumea nu cunoaşte Dragostea ( El era în lume, şi lumea a fost făcută prin El, dar lumea nu L-a cunoscut. Ioan.1:10) şi apoi pentru că tu, creştinule, nu ai loc în acel simulacru de iubire pe care ea îl cultivă, tu nu eşti al ei! „Dacă aţi fi din lume, lumea ar iubi ce este al ei, dar pentru că nu sunteţi din lume şi pentru că Eu v-am ales din mijlocul lumii, de aceea vă urăşte lumea.” Ioan.15:19
        Dacă printr-un concurs „fericit” de împrejurări ai ajuns să locuieşti în mijlocul cetăţii şi ţi-a fost dată cinstea de a sta la „poarta ei”, ca şi Lot odinioară, nu trebuie să te îndoieşti nici un moment că va veni ceasul în care locuitorii ei vor striga: „Pleacă!” Şi îţi vor zice : "Omul acesta a venit să locuiască aici ca un străin, şi acum vrea să facă pe judecătorul.” Da, în ziua în care vei găsi cu cale să spui „nu” obiceiurilor lumii vei fi alungat fără milă împreună cu aceia din casa ta care vor vrea să te urmeze şi răul nu se va opri aici: cei dragi ai tăi vor purta în inimă sămânţa răului care va germina în locul în care te vei ascunde din calea urgiei.
        Nu te ferici dacă după ce ai fost gătită, hrănită şi unsă cu untdelemn şi miresme i-ai plăcut împăratului asemenea Esterei, la fel de uşor poţi cădea în dizgraţia lui ca şi Vasti, sa nu-ţi închipui că vei scăpa de ceasul încercării pentru că locuieşti în casa împăratului. Identitatea ta nu va rămâne necunoscută pentru mult timp!
        Şi, în sfârşit, când acoperit de întunericul nopţii vei vrea sa te amesteci printre cei ce se încălzesc la un "foc străin", să nu uit, să nu uiţi dragul meu, ne paşte primejdia de a ne lepăda de Iubitul nostru înaintea primei slujnice care, recunoscându-ne, va destramă vălul subţire la adăpostul căruia am vrea să rămânem ascunşi.
        Ascultă cum cântă cocoşul şi adu-ţi aminte că lumea în care vrei să-ţi faci loc stătea impasibilă când cei ce-L "păzeau pe Isus, Îl batjocoreau şi-L băteau. L-au legat la ochi, Îl loveau peste faţă, şi-L întrebau, zicând: "Prooroceşte, cine Te-a lovit?" Şi rosteau împotriva Lui multe alte batjocuri. " Luca 22:63-65
        "Oameni imorali ce sunteţi! Nu ştiţi că dragostea faţă de lume înseamnă duşmănie faţă de Dumnezeu? Aşadar, oricine vrea să fie prieten cu lumea devine duşman al lui Dumnezeu!" Iacov 4:4 Grozave cuvinte!
        Să veghem ca "nimeni dintre noi să nu fie imoral sau lumesc, ca Esau, care pentru o mâncare şi-a vândut drepturile de întâi născut!" Evr.12:16
        Dumnezeu să aibă milă de noi şi să ne păzească de cel rău!


06 iulie 2009

Arthur Rubinstein - Chopin Nocturne Op.15 no.2 in F sharp Major





Elegie - O, vinovăţia şi spaima
Mariana Marin

O, vinovăţia şi spaima
în faţa adevărurilor sugrumate!
Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?
Cuvintele simple de acum,
înşurubate în singurul trup,
pe care îl pot da morţii,
vă vor face mai buni?
Nu sunt o fiinţă morală.
Cine, trăind, ar putea rămâne
curat şi integru?
Dar uneori, în nopţile de vară toridă,
când încep să cobor scara evoluţiei acestei specii,
gândesc şi văd cu ochiul din frunte,
însingurat şi zdrobit.

Se aud atunci cântări şi blesteme
într-o limbă în care altădată visam...


05 iulie 2009

Saul si David - O deslusire mult asteptata


"...diferenţa esenţială între Saul şi David, este că David s-a pocăit, iar Saul nu s-a pocăit. David a greşit făcând abuz de putere, luând soţia altuia, apoi pentru a acoperi primul păcat, de teamă şi ruşine, a mers mai departe, trimiţând la moarte pe soţul femeii. Păcatul lui Saul a fost mai mic, după standardele omeneşti, fiindcă spre deosebire de David, care păcătuise contra celei de-a doua table a legământului (adulter, înşelăciune, asasinat), Saul a păcătuit contra primei table (neascultare de poruncile religioase ale lui Dumnezeu, din mândrie). ..."

Prof. Florin Lăiu

Articol complet: "Bietul" Saul si "privilegiatul" David




04 iulie 2009

Departe, unde tăcerea...



Adolphe-William Bouguereau - Irene, 1897





Robert Schumann - Träumerei


Incongruenţă












Noi, oamenii fluvii
de Geo Bogza

Noi, oamenii fluvii
noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,
ascunzând în apele noastre adânci
atâtea contradicţii, atâta viaţă
şi atâta moarte,
rămânând puternici
şi atuncea când ne sfărâmam în cataracte
şi atunci când ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa
tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori
zdrobită de stânci,
atât de zdrobită, încât pare pierdută pentru totdeauna,
dar noi, oamenii fluvii,
ne adunăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,
şi pornim mai departe
rostogolind între maluri de lut
sămânţa suferinţei şi a bucuriei.

Noi, care ne despletim deznădejdea pe cinci continente
şi ducem pe umerii noştri popoare de corăbii
ne fărâmăm oasele de stânci
sau cădem în nămolurile din adâncul nostru,
mânând mereu cadavre spre mare,
noi, oamenii fluvii,
entuziaşti şi trişti
şi plini de contradicţii.



În imagine: Ivan K. Aivazovsky -The Neapolitan Beacon (1842)



03 iulie 2009

Destin



"Totul mă chinuia atunci,
faptul că aveam zece degete
în loc de o sută, sau mai bine unul singur,
putând să se prefacă în fulger,
că trebuia să calc pe pământ în loc
să zbor,
sau mai bine să mă aflu într-o mie de locuri deodată,
totul mă chinuia atunci,
dragostea dintre bărbat şi femeie,
pe care eu aş fi vrut-o altfel,
o întâmplare fantastică, la care să ia parte oceanele
şi nebuloasele, cu toată întinderea şi profunzimea lor,
deznădăjduit eram şi plin de revoltă
împotriva nevolnicei condiţii umane,
visând mereu flăcări mari, apocaliptice,
care să prefacă în scrum sărmanele noastre fiinţe
nedesăvârşite şi vulnerabile,
tânăr neîmblânzit, haotic, revoltat mai întâi de destinul
biologic al lumii."

Geo Bogza (1908 - 1993)


02 iulie 2009

Dragostea lui Dumnezeu


"Dar Eu va spun:
Iubiti pe vrajmasii vostri,
binecuvantati pe cei ce va blastama,
faceti bine celorce va urasc si
rugati-va pentru ceice va asupresc si va prigonesc,
ca sa fiti fii ai Tatalui vostru care este in ceruri;
caci El face sa rasara soarele Sau
peste cei rai si peste cei buni
si da ploaie
peste cei drepti si peste cei nedrepti."

Mat. 5: 44-45


Romania - Cheile Râmeţului


"Definiţia iubirii: sporirea prieteniei faţă de cei ce ne ocărăsc.

Când începe cineva să simtă cu îmbelşugare dragostea lui Dumnezeu, începe să iubească şi pe aproapele întru simţirea duhului. Şi aceasta este dragostea despre care grăiesc toate Sfintele Scripturi. Căci prietenia după trup se desface foarte uşor când se găseşte o cât de mică pricină. Pentru că nu a fost legată cu simţirea Duhului. Dar în sufletul ce stă sub înrâurirea lui Dumnezeu, chiar dacă s-ar întâmpla să se producă vreo supărare, totuşi legătura dragostei nu se desface dintr-însul. Căci aprinzându-se pe sine însuşi din nou de focul dragostei lui Dumnezeu, îndată revine iarăşi la starea cea bună şi cu multă bucurie primeşte dragostea aproapelui, chiar dacă a fost ocărât sau păgubit mult de către acela pentru că acest suflet topeşte în dulceaţa lui Dumnezeu amărăciunea iscată de gâlceavă."

Diadoh al Foticeii - Filocalia

"Cine zice că rămâne în El, trebuie să trăiască şi el cum a trăit Isus." (1 Ioan 2:6)


(Romania - Cheile Râmeţului: www.photo-dream.blogspot.com)

01 iulie 2009

Mea culpa




"Loviţi-mă cu pietre!

Am rupt o creangă înflorită

de cireş."

Enomoto Kikaku (1661-1707)



"Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!" (Rom.7:19)
"O, nenorocitul de mine! Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte?..." (Rom.7:24)