Aproape iarnă

Ana Blandiana              

Păstor de fulgi

de Ana Blandiana

Mi-ar place să mă fac păstor de fulgi,

Să am în grijă turme mari de-omăt

Pe care să le port prin ceruri lungi

Şi să le-aduc mai albe îndărăt.

În nopţi clinchetitoare să stau şi să contemplu

Singurătatea lunii şi plânsul ei enorm

Reverberat în nouri ca-n murii unui templu

Pe când viaţa-mi trece şi turmele îmi dorm.

Să-aştept să vină vara să-mi răpună

Mieii sortiţi spre setea dulcii hume

Şi-n transhumanţa sfântă să curgem împreună

Muţi, fără de prihană, dar anume.

Martorii

de Ana Blandiana

Mai vinovaţi decât cei priviţi

Sunt doar cei ce privesc,

Martorul care nu împiedică crima,

Atent s-o descrie,

Scuzându-se „Nu pot să fac

Două lucruri în acelaşi timp",

Sau „Portretul victimei, îngeresc,

E mai important decât viaţa ei

Pământească".

Vinovaţi nu pot să fie

Doar unul, doar doi sau doar trei,

Când armate de martori privesc

Şi aşteaptă să se sfârşească,

De bătrâneţe să moară călăul,

Şi victima, a doua oară, de uitare,

Să se sfârşească de la sine răul

Cum se sfârşeşte pur şi simplu un tunel...

Stăm suspendaţi

De propria-ne-ntrebare

Ca de-o spânzurătoare

Un drapel.

„In van, răspunde timpul, aşteptaţi:

La judecata marilor coşmare

Şi martorii sunt vinovaţi".

Fără tine

de Ana Blandiana

Fără tine mi-e frig

N-am înțeles niciodată
Cum simte aerul
Că ai plecat.

Universul se strânge

Ca o minge plesnită

Şi-şi lasă pe mine zdrențele reci.

Câinele negru

Cu burta întinsă duios pe zăpadă

Se scoală şi se îndepărtează

Privindu-mă în ochi,

Refuzând să-şi spună numele.

Începe să fulguie.

Mă ustură pielea

Pe locul de unde te-ai rupt.

Şi mi-e frig,

Când simt cum cade moale,

Odată cu zăpada,

Această rugăciune către nimeni

De dragoste

de Ana Blandiana

Nu mă lăsa, aşează-mi-te-alături

Şi ţine-mi capul sus să nu tresar

Când somnul bont la care-s condamnată

Se-ascute, răsucindu-se-n coşmar;

Cuprinde-mi tâmplele în palme-aşa

Cum ţii să nu se verse un potir

Şi pune-ţi gura peste gura mea:

Inspiră ţipătul care-l expir,

Să nu se-audă hohotul de plâns

Ce-şi hotărăşte trupul meu contur;

Imbrăţişează-mă să nu mă smulgă

Valul de spaimă care creşte-n jur

Şi duce totul, şi în urma lui

Rămâne doar moloz şi ghilimele,

Şi se chircesc bolnave şi se sting

Şi soarele şi celelalte stele....

In imagine: "First Flakes" Maxine Gnazzo