Dimineaţă de iarnă

 "[...] cristalizarea nu încetează aproape niciodată." 

Stendhal     

 iarna

mircea ivănescu

 
 
      când nu ştii ce să  spui, sau să scrii - spui, pur şi simplu, 
      - ce straniu. şi-aşezi pe urmă nişte vorbe despre ceea ce 
      ţi s-a părut, o, nu straniu - ci asemenea crengii 
      peste care, ai citit, se aşezau cristale - 
      (dar nu ţi se părea stranie clipa aceea care se făcea 
      atunci ramură - nici fascinantă - 
      era doar un moment  pe care-l ştiai - dar  peste care 
      altădată ai fi pus intenţii). ce straniu, 
      ai vrea să spui, a început iarna - când ieşi 
      afară în scuarul din  faţa blocului, e cerul aspru - 
      dar şi moale - în mâini, moale - ca şi zăpada -  
      şi lumina, ceţoasă doar atât cât trebuie să oprească 
      în crengile grădiniţei din mijlocul pieţei gândul, 
      să nu-l întinzi mai departe, dimpotrivă să-l prinzi 
     de amintirea despre cine mai ştie ce cărţi 
      pe care le citeai, în casă, pe covor în faţa sobei, 
      în camera dinspre curtea cea mică, între ziduri. 
      dimineaţa de iarnă te întoarce în timp 
       - poate şi asta este cu adevărat 
      lumina de iarnă, o lenevie de soare, 
      moartă, urcând atâta de încet, agăţându-se...