Smerenia - cheie de boltă

...cuvânt de incurajare pentru suflet

Zis-a avva Antonie cel Mare: ''Am văzut toate cursele vrăjmașului întinse pe pământ şi suspinând am zis: Oare cine poate să le treacă pe acestea? Şi-am auzit glas zicându-mi: smerenia!''

"Călcați pe urmele mele, întrucât şi eu calc pe urmele lui Hristos" - spune cel ce a fost chemat să vestească "Evanghelia harului lui Dumnezeu". Există o singură Cale (Isus Hristos) şi o singură Evanghelie (a harului!), doar "învățăturile" se înmulțesc uneori, amenințând să se transforme în periculoase hățișuri de spini. Încurcate îi pot părea căile Domnului, sărmanului suflet rătăcitor care caută nedumerit când spre acei oameni lipsiți de evlavie care îndrăznesc să "schimbe în desfrânare harul lui Dumnezeu” - nesocotindu-I bunătatea şi îndelunga răbdare - când spre cei ce îşi imaginează că sunt stăpâni peste cămările harului lui Dumnezeu şi-l pot împărți după bunul plac sau sprijinindu-se pe înțelepciunea omenească. Această stare de lucruri nu e de azi, nici de ieri, numai oamenii sunt mereu alţii de la Pavel încoace ...
Adevărat este cuvântul Scripturii care spune că "Dumnezeu stă împotriva celor mândri" și la fel de adevărat este că "Dumnezeu dă har celor smeriți". (Iac.4:6) Ce promisiune minunată: există har pentru cel smerit! Dumnezeul cerului și al pământului se îndură de cine vrea, are milă de cine vrea şi dă har celor smeriți!
Smerenia atinge inima lui Dumnezeu şi este la îndemâna oricarui om: prunc, fariseu, vameș, pescar, doctor, lepros, famen, tâlhar, bărbat, femeie, ..., (chiar și a mea!).
Stă în puterea noastră să ne smerim . Cum? Sunt multe căi: prin post şi rugăciune, prin mărturisirea păcatelor, prin cunoaștere de sine şi prin cunoașterea lui Dumnezeu, prin ascultare şi supunere, prin slujirea aproapelui ..., am auzit şi oameni care se rugau spunând: "Doamne, smerește-mă." Da, există şi această opțiune, dar parcă tot mai bine ar fi sa ne smerim singuri. Important este să ajungem la smerenie şi prin ea la asemănarea cu Învățătorul nostru, Domnul Isus, care este "blând şi smerit cu inima”. Fără aceste prețioase însușiri ar putea omul să-şi ia crucea în fiecare zi şi să se lepede de sine pentru a-L urma pe Isus?
Cu adevărat smerenia este o cheie de boltă a vieții creștine.

Citim despre Ahab că a făptuit răul mai mult "decât toţi împăraţii lui Israel care fuseseră înaintea lui" şi din această cauză soarta lui părea pecetluită: "Voi aduce nenorocirea peste tine; te voi mătura, voi nimici pe oricine este al lui Ahab". Însuși proorocul Ilie i-a comunicat aceasta hotărâre a Celui Prea Înalt. "După ce a auzit cuvintele lui Ilie, Ahab şi-a rupt hainele, şi-a pus un sac pe trup, şi a postit: se culca cu sacul acesta, şi mergea încet. Şi cuvântul Domnului a vorbit lui Ilie, Tişbitul, astfel: "Ai văzut cum s-a smerit Ahab înaintea Mea? Pentru ca s-a smerit înaintea Mea, nu voi aduce nenorocirea în timpul vieţii lui; "(1Regi 21: 21-26)
Ştim că Dumnezeu "nu necăjeşte cu plăcere, nici nu mâhneşte bucuros pe copiii oamenilor". (Plâng. 3:33) Ştim că Domnul "nu oboseşte iertând". (Isa. 55:7)
Unii, însă, s-au lăsat înşelaţi de şoaptele întunericului şi au ajuns să creadă că nu mai au nici o șansă, ca nu mai este har pentru ei, alții spun ca până şi pentru nepocăința lor de vină ar fi Dumnezeu care "nu i-a chemat", harul "limitat", "predestinația" și câte toate, uitând sau neluând în seamă că este "mare bucurie în cer " pentru un păcătos care se pocăieşte, că Dumnezeu " voiește ca toți oamenii să fie mântuiți şi să vină la cunostința adevărului " (1Tim.2:4) şi că, dacă există o predestinație pentru omul făcut după chipul şi asemănarea Lui Dumnezeu, aceasta este fericirea veșnică, iar "focul cel veșnic", a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!" (Mat.25:41)
Alegerea ne aparține.
"Chemarea lui Dumnezeu la pocăința se adresează "tuturor oamenilor de pretutindeni" - "pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară", spune Domnul Isus.
Stă în puterea noastră să ne adunăm "o comoară de mânie pentru ziua mâniei şi a arătării dreptei judecăţi a lui Dumnezeu"(Rom.2:5) prin împietrirea inimii noastre, care nu vrea(!) să se pocăiască,
sau
"Să ne apropiem ... cu deplină încredere de scaunul harului, ca să căpătăm îndurare şi să găsim har ". (Evr.4:16)

N.B. Cineva, căruia îi mulțumesc pe această cale, remarca: "Ahab s'a smerit, dar nu s'a pocăit de lucrările lui ...acesta va suferi în final (vezi și Ezechia)...cât noi nu ne pocăim de ceea ce facem, ci doar ne smerim ca sa obținem ceva anume ..."

Cu adevărat smerenia trebuie sa fie însoțită de pocăință / "metanoia".

"Metanoia nu înseamnă nici numai căință, regret, și nici numai frica de pedeapsa, ci mai mult ... înseamnă o transformare profundă. O schimbare radicală a convingerilor și deci o trecere dincolo de păcat prin încetarea săvârșirii lui, și un nou început de viață, un nou câmp de lucru în har și adevăr. "O mutație a minții", înnoirea minții, cum explica Sfântul Apostol Pavel. O naștere din nou. ...viața e o misiune de îndeplinit. Că fiecăruia ni s-a încredințat un dar, un talant - talent, sau mai mulți pentru împlinirea misiunii noastre în lume."

PărinteleGaleriu - Sensul creștin al pocăinței http://www.crestinortodox.ro/cuvinte-duhovnicesti/68485-parintele-galeriu-sensul-crestin-al-pocaintei

Spovedania omului lăuntric (2)

sau Calea care duce la smerenie

Fragment din cartea "Pelerinul rus"

2. Nu am dragoste pentru aproapele, căci departe de a mă hotărî, potrivit Evangheliei, să-mi pun sufletul pentru binele aproapelui, eu nu-mi jertfesc nici măcar cinstea, fericirea sau liniştea în folosul fratelui meu. Dacă l-aş iubi ca pe mine însumi, aşa cum porunceşte Evanghelia, atunci nenorocirea lui m-ar durea şi pe mine, iar fericirea lui m-ar umple şi pe mine de bucurie. Pe câtă vreme eu, după ce ascult cu mult interes povestirile ce privesc nenorocirile aproapelui, nu mă întristez, nu-mi frâng inima de durere, ci stau nepăsător sau, ceea ce e o vină şi mai mare, simt parcă o plăcere când aud astfel de istorisiri. Pe deasupra, nu acopăr cu dragoste faptele rele ale aproapelui, ci le răspândesc şi le osândesc.
Bunăstarea, cinstea şi fericirea lui nu mă înveselesc ca şi cum ar fi ale mele proprii, ci, ca orice lucru cu desăvârşire străin de mine, nu trezesc în sufletul meu nici un simţământ de bucurie, ci, dimpotrivă, stârnesc în inima mea un fel de zavistie sau chiar dispreţ.
3. Nu cred în nimic din cele propovăduite de religie, nici în nemurire, nici în Evanghelie. Dacă aş fi fost cu adevărat încredinţat şi aş fi avut o credinţă tare că, fără nici o îndoială, dincolo de mormânt este o viaţă veşnică, cu o anumită răsplată pentru faptele săvârşite pe pământ, atunci m-aş fi gândit fără încetare la ceea ce mă aşteaptă. Un simplu gând spre nemurire m-ar fi înspăimântat şi mi-aş fi trăit viaţa aceasta ca un pribeag, care e mereu gata să intre în patria cerească. Dimpotrivă, eu nici nu-mi pun problema veşniciei, iar sfârşitul vieţii de aici îl socot ca pe capătul existenţei mele. Uneori, un gând tainic se cuibăreşte în mintea mea: cine ştie ce poate fi după moarte? Şi chiar dacă spun că eu cred în nemurire, o zic numai cu mintea, iar inima rămâne într-o puternică încredinţare în cele vremelnice, ceea ce o dovedesc făţiş toate faptele mele şi necontenita grijă pentru o mai bună întocmire a vieţii mele trupeşti. Dar dacă Sfânta Evanghelie, care este cuvânt dumnezeiesc, ar fi fost primită în inima mea cu credinţă, m-aş fi ocupat mereu de ea, m-aş fi desfătat cu citirea ei, ba chiar o simplă privire aruncată asupra ei ar fi deşteptat în mine o adâncă evlavie, înţelepciunea, fericirea şi iubirea care sunt cuprinse în paginile ei m-ar fi umplut de bucurie, iar eu m-aş fi desfătat cu învăţăturile Legii Domnului zi şi noapte, m-aş fi hrănit cu ele cum te hrăneşti cu pâinea cea de toate zilele şi aş fi purces din toată inima la împlinirea pravilelor ei.
Nimic din cele pământeşti n-ar fi fost în stare să mă abată de la această hotărâre. Şi, cu toate acestea, chiar dacă mai ascult sau mai citesc din când în când cuvântul Domnului, o fac fie la nevoie, fie dintr-o curiozitate ştiinţifică. Şi, fiindcă în asemenea împrejurări nu mă pot adânci cu cea mai mare luare-aminte în duhul Evangheliei, simt că mă cuprind o uscăciune, o lipsă de interes şi, ca şi cum m-aş afla în faţa unei cărţi obişnuite, rămân fără nici o roadă şi sunt gata, ba chiar bucuros, s-o schimb pe orice carte lumească, pe care o citesc cu mai multă plăcere şi în care găsesc mai multe lucruri pline de noutate şi de interes.
4. Sunt plin de mândrie şi de iubire de sine. Toate faptele mele dovedesc următorul lucru: ori de câte ori găsesc în mine ceva bun, doresc să-l scot la iveală, ca să mă proslăvesc în faţa altora sau să mă îndulcesc înlăuntrul meu. Deşi, în afară, arăt o oarecare smerenie, totuşi în sinea mea îmi pun toate faptele pe seama propriilor mele puteri şi mă socot, faţă de ceilalţi, cel mai bun sau, cel puţin, nu mai rău decât ei. Dacă văd la mine un neajuns, caut să mi-l îndreptăţesc, să-l acopăr cu o aparentă necesitate sau nevinovăţie. Mă supăr pe cei care nu mă respectă şi îi socotesc nişte nepricepuţi, care nu ştiu să preţuiască oamenii. Mă laud cu binefacerile mele, cârtesc şi mă bucur de nenorocirile vrăjmaşilor mei, iar înfrângerile suferite în lucrările începute de mine mă necăjesc. Şi, chiar atunci când îmi dau silinţa să fac ceva bun, am în vedere ori lauda, ori folosul meu trupesc, ori mângâierea ce vine din partea lumii. Intr-un cuvânt, eu cioplesc mereu în mine însumi un idol propriu, în faţa căruia săvârşesc o neîntreruptă slujbă, căutând în toate faptele mele fie o plăcere pentru simţuri, fie o hrană pentru patimile şi poftele mele iubitoare de desfătări.
Din toate cele înşirate până aici, văd că sunt mândru, neînfrânat, lipsit de credinţă, neiubitor de Dumnezeu şi urător de aproapele. Ar putea fi o stare mai păcătoasă decât aceasta ? Starea duhurilor întunericului e mai bună decât a mea, căci dracii, chiar dacă nu-L iubesc pe Dumnezeu, îl urăsc pe om, trăiesc şi se hrănesc cu mândrie, cel puţin, însă, cred şi se cutremură. Dar eu ? Poate exista oare o soartă mai grea decât cea care mă aşteaptă ? Şi pentru care alte pricini hotărârea judecăţii va fi aspră, dacă nu pentru o astfel de viaţă dezordonată şi nechibzuită, pe care o trăiesc eu însumi ? !


"Dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi sa ne curăţească de orice nelegiuire." 1Ioan 1:9

Spovedania omului lăuntric

sau Calea care duce la smerenie

Fragment din cartea "Pelerinul rus"

"- Iartă-mă, iubite, dar ai înţeles atât de puţin din câte ţi-am explicat! Cum să te lămuresc mai bine ? ! Uite, îţi dau o scriere după care eu însumi mă spovedesc. Citeş­te-o şi vei vedea limpede că tot ceea ce ţi-am spus este adevărat.
Duhovnicul mi-a dat hârtia, iar eu am început s-o citesc:
Intorcându-mă, cu toată luarea-aminte, înăuntrul su­fletului meu şi luând seama la mersul omului nevăzut, mă încredinţez din experienţă că:
- nu-L iubesc pe Dumne­zeu,
- nu am dragoste pentru aproapele,
- nu cred în nimic din cele ce ţin de religie şi
-sunt plin de mândrie şi de iubire de sine.
Toate aceste păcate grele le găsesc într-adevăr în mine, atunci când îmi cercetez în chip amănunţit simţu­rile şi faptele mele:
1. Nu-L iubesc pe Dumnezeu. Căci, dacă L-aş iubi, m-aş gândi mereu la El cu o bucurie pornită din adâncul inimii. Orice gând despre Dumnezeu mi-ar aduce în suflet o plăcere deosebită. Dimpotrivă, eu mă gândesc mult mai des şi cu mai multă desfătare la cele pămân­teşti, pe câtă vreme cugetarea despre Dumnezeu nu-mi pricinuieşte decât greutate şi uscăciune. Dacă L-aş iubi, atunci convorbirea cu El, care se săvârşeşte în vremea rugăciunii, m-ar hrăni, m-ar mulţumi şi m-ar duce către o neîntreruptă legătură cu El. Dimpotrivă, eu nu numai că nu mă desfăt în rugăciune, ci simt o greutate tocmai în timpul când mă rog: mă lupt cu plictiseala, slăbesc din pricina trândăviei şi sunt gata să mă îndeletnicesc, cu mai multă plăcere, cu orice alt lucru mai mărunt, nu­mai ca să scurtez sau să pun capăt rugăciunii.In ocupaţiile mele deşarte timpul trece pe neobser­vate, dar în îndeletnicirile cu lucrurile dumnezeieşti, când mă aflu în prezenţa Lui, orice ceas mi se pare un an. Cel ce iubeşte pe cineva se gândeşte neîncetat, în tot cursul zilei, numai la fiinţa care îi este dragă. Şi-o închi­puie, îşi face griji pentru ea şi, în orice îndeletnicire, scumpul său prieten nu-i iese din gânduri. Pe câtă vreme eu, în timpul celor douăzeci şi patru de ore, de abia dacă găsesc un ceas ca să mă cufund în adâncurile cugetării de Dumnezeu şi să mă înflăcărez de dragostea Lui. Iar restul de douăzeci şi trei de ceasuri le aşez cu plăcere şi cu toată râvna pe altarul idolilor patimilor mele !
... în vorbirile despre lucrurile nefolositoare, despre chestiu­nile neînsemnate pentru suflet, eu sunt treaz, simt plăce­re, iar în discuţiile despre Dumnezeu sunt uscat, plictisit şi trândav. Şi chiar atunci când, uneori, sunt atras, ne-vrând, spre convorbirile dumnezeieşti, caut să trec mai repede la conversaţiile care îmi măgulesc patimile. Sunt stăpânit de o neobosită curiozitate să aflu ceva nou în legătură cu dispoziţiile guvernului şi cu evenimentele politice.Sunt biruit de dorinţa să dobândesc cât mai multe cunoştinţe în ştiinţele lumii, în artă, în economie, în timp ce învăţăturile Legii Domnului, cunoştinţele despre Dumnezeu, despre religie nu lasă nici o urmă în mine, nu-mi hrănesc sufletul. De aceea socot că toate aceste îndeletniciri, departe de a fi nişte ocupaţii de sea­mă în viaţa unui creştin, nu sunt decât nişte chestiuni lă­turalnice şi de prea mică însemnătate, de care ar trebui să mă ocup numai în timpul liber, când nu am altceva mai bun de făcut.
Apoi, dacă dragostea de Dumnezeu se cunoaşte după împlinirea poruncilor Lui - căci El însuşi spune: „Dacă Mă iubiţi, veţi păzi poruncile Mele ", iar eu nu numai că nu păzesc poruncile Lui, ci îmi dau prea puţină silinţă să le împlinesc -, atunci trebuie să recunosc cu adevărat că eu nu-L iubesc pe Dumnezeu... Aceasta o întăreşte şi Sfântul Vasile cel Mare, când spune: „Dovada că omul nu-L iubeşte pe Dumnezeu şi pe Hristosul Său este fap­tul că el nu îndeplineşte poruncile Lui."

Reflecţii călugăreşti (fragment)

"Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa să vă iubiţi unul pe altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii." Ioan 13:34-35

"Nimic, nici o însuşire oricât de înaltă, nici o asceză, nici o ştiinţă teologică, nici o nevoinţă, nici o mucenicie, nu pot înlocui această poruncă absolută.

[...] dacă nu puteţi, dacă dragostea nu va este accesibilă, măcar stăpâniţi-vă nervii şi mânia, măcar purtaţi-vă ca şi cum aţi iubi - ca şi cum, als ob zic filosofii germani - e şi aceasta o modalitate acceptabilă, de ordin inferior fireşte, însă cu sorţi de a fi premergătoare a formei superioare şi a se preface cu vremea în iubire, fiind un caz al procesului calificat de Constantin Noica: devenire întru fiinţă.

Fanatismul fundamentalist de orice fel îmi este odios şi-mi pare stupid...
Fanatismul fundamentalist - care vădeşte deopotrivă răutatea, ridicolul şi neghiobia - întotdeauna duce la erezii, schisme şi sectarism, supremaţia literei, forme religioase naive ori teroriste, îndârjiri formaliste (stiliștii) şi compromiterea în ochii oamenilor cu scaun la cap a fenomenului religios.
Pe chipul călugărului e bine să poţi citi deopotrivă, blândeţea , bucuria, smerenia şi nobleţea[...] se cade să nu uite că să fii creştin nu înseamnă a da dovadă numai de blândeţe ci de fermitate şi curaj. Curajul e o virtute creştină esenţială. "

N. Steinhardt - Dăruind vei dobândi

Bridge over troubled water

Eva Cassidy (1963 - 1996)

Eva Marie Cassidy (2 februarie 1963 - 2 noiembrie 1996)

Pulvis et umbra sumus. RIP

Şi florile mor

Ciprian Stratulat - Florăreasa

La florăreasă
Jacques Prévert

Un om intră la o florăreasă
Şi alege flori
Florăreasa îi împachetează florile
Omul îşi duce mâna la buzunar
Ca să caute bani
Bani ca să plătească florile
Dar în aceeași clipă
Omul îşi pune
Mâna pe inimă
Şi cade

Şi în clipa când el cade
Banii se rostogolesc
Apoi florile cad
Odată cu omul
Odată cu banii
Şi florăreasa rămâne acolo
Cu banii care se rostogolesc
Cu florile care se ofilesc
Cu omul care moare
Şi stă aşa
Ca împietrită
Fireşte toate astea sunt lucruri foarte triste
Şi-ar trebui să facă ea ceva
Dar florăreasa e nedumerită
Nu ştie
Cu ce să înceapă
Căci sunt atâtea lucruri de făcut
Cu omul ăsta care moare
Cu florile care se ofilesc
Şi-apoi cu banii
Cu banii care se rostogolesc
Şi nu se mai opresc.

Traducere de Gellu Naum

Nostalgie

Nicolae Vermont (1866-1932) - Sat de pescari

"Sat de pescari;
miros de peste crud,
dans sub razele lunii."

Masaoka Shiki(1866-1902)

Viclenia

O afacere bună - poveste orientală
Nossrat Peseschkian

"Trezeşte-te, Badmazhab,creatură fără Dumnezeu!" îşi certă un beduin cămila, îngenuncheată leneş şi sfidător în nisip, în timp ce o lovea cu măciuca. "Dacă-mi mai ignori cuvintele, te voi vinde la bazar pentru un tuman (cincizeci de cenţi), creatură fără nici o valoare, jur pe Allah!" Dar nu trecu nici o zi şi beduinul trebui să bată din nou leneşul animal. Ceea ce jurase omul se petrecu. Trebuia să-şi ţină promisiunea. Certându-se cu sine, cu cămila şi cu Dumnezeu, duse animalul la bazar să îl vândă. Işi regretă promisiunea pripită. Un tuman pentru o cămilă era prea puţin. Ar fi trebuit să jure că o vinde pentru o sută. Dar brusc avu o idee cum s-ar putea salva. Alergă acasă şi îşi luă pisica bătrână şi pe jumătate oarbă. A legat-o de cămilă şi a strigat prin bazar: " O minunată cămilă pentru un tuman! Veniţi şi cumpăraţi, oameni buni! N-o să mai vedeţi niciodată o ofertă ca asta! O cămilă pentru un tuman!" Dar când îşi arată cineva interesul, beduinul răspunse cu viclenie: "Cămila costă numai un tuman, dar o vând numai împreună cu pisica, şi ea costă nouăzeci şi nouă de tumani." Până veni seara, beduinul expuse cămila cu suplimentul ei costisitor. O mare mulţime de oameni se adunase în jurul lui şi râdea de afacerea vicleană a beduinului, dar nimeni nu voia să cumpere cămila. În acea seară, beduinul merse acasă mulţumit, conducând cămila şi pisica de sfoară. Îşi spunea sieşi: "Am jurat să vând cămila pentru un tuman. Am făcut tot posibilul să-mi ţin promisiunea, dar oamenilor nu le-a plăcut ideea. Să fie ei pedepsiţi pentru faptul că jurământul nu mi s-a împlinit, zgârciţi bătrâni şi fără Dumnezeu!"

(Nossrat Peseschkian, Poveşti orientale ca instrumente de psihoterapie)

(http://www.edituratrei.ro/product.php/Povesti_orientale_ca_instrumente_de_psihoterapie/1952/)

"Doamne, cine va locui in cortul Tau? Cine va locui pe muntele Tau cel sfant?
Cel ce umblă in neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu, şi spune adevărul din inimă.
El nu-şi ia vorba înapoi, dacă face un jurământ in paguba lui."

(Ps.15:1-2 si 4b)

Sursa imaginii: (http://pixdaus.com/)

Via Flaminia

Smaranda Cosmin

"Ai să te-ntorci - poate nici n-ai plecat - /Vom merge iar pe Via Flaminia /Apoi vom privi cu zâmbet magnificat/Frescele îndrăgostiţilor din Tarquinia./Poate la toamnă - oricum în amurg - /Când se-ntoarce-n Oraş legiunea Sarmatica.../Îţi devoră absenţa Saturn/Dragostea mea, dureros-enigmatică.
... ..."

Smaranda Cosmin - din volumul "La vie apres Benjamin/ Viata dupa Benjamin" (Editura "Du Style") 1999

"...corăbii cu har"

Vox rogantis
de Smaranda Cosmin


Aşa a fost : să nu fie.
Să exist doar în inima Ta.
Să-naintez tăcută-n pustie.
Să-mi fiu mie şi vierme, şi stea.


Poate-ţi sunt jertfa, poate lucrare.
Tu peste toate-mi răsari neclintit.
Tu eşti această linişte mare
Din care murind, m-am ivit.


Îţi sunt ruga, umbra şi stânca.
Sunt crucea pe care te-nalţi şi-mi zâmbeşti.
Doamne, fă-mă o lacrim-adâncă
Precum marea caldă şi plină de peşti


Suflă asupră-mi în pânzele-ţi sfinte
Fă ochii mei, plănşii, corăbii cu har
Şi inima fă-mi hipocampus cuminte
În mreaja lui Petru, apostol pescar.

Despre rugăciune

Fragment din cartea "Pelerinul rus"

"Pentru mântuirea sufletului este de trebuinţă, în primul rând, credinţă. Sfânta Scriptură spune: „Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu" (Evr. 11, 6). „Cel ce nu va crede se va osândi" (Mc. 16, 16).
Dar tot în Sfântă Scriptură se vede că omul singur nu poate da naştere nici măcar unei credinţe de mărimea grăuntelui de muştar, că însăşi credinţa nu vine de la noi, ci este un dar de la Dumnezeu; credinţa, ca dar duhovnicesc, se dă de către Duhul Sfânt.

In acest caz ce-i de făcut ? Cum putem împăca nevoia de credinţă cu neputinţa noastră de a o naşte în noi ? In Evanghelie este descoperit mijlocul de a o dobândi, dimpreună cu câteva pilde. „ Cereţi şi vi se va da " (Lc. 11,9). Apostolii n-au fost în stare să trezească în ei înşişi, cu propria lor putere, o credinţă desăvârşită, dar L-au rugat pe Iisus Hristos: „Doamne, măreşte-ne credinţa!" Iată o pildă în care se arată cum trebuie căutată credinţa. Credinţa se dobândeşte, astfel, prin rugăciune.
Insă, pentru mântuirea sufletului sunt de trebuinţă, pe lângă o credinţă adevărată, şi faptele bune, căci „credinţa fără fapte este moartă". Din fapte este îndreptăţit omul, iar nu numai din credinţă, căci scris este: „de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Mt. 19, 17-19). Iar aceste porunci trebuiesc împlinite toate deodată. „ Că cine va păzi toată legea, dar va greşi într-o singură poruncă, s-a făcut vinovat faţă de toate poruncile" (Iac. 2, 10).
Sfântul Apostol Pavel, arătând slăbiciunea omenească, zice că „din faptele Legii nici un om nu se va îndrepta" (Rom. 3, 20). „Ştim cu adevărat că Legea e duhovnicească; dar eu sunt trupesc, vândut sub păcat" (Rom. 7,14). In ce chip am putea, prin urmare, sa împlinim faptele cerute de Legea Domnului, când omul e slab şi nu are puterea să înfăptuiască poruncile ?
Nimeni nu are putinţa atâta vreme cât nu o cere, cât nu se roagă lui Dumnezeu ca să i-o dea. „Nu aveţi, pentru că nu cereţi", ne arată pricina Apostolul (Iac. 4, 2). Dar chiar însuşi Iisus Hristos spune: „ [...]fără Mine nu puteţi face nimic" (In. 15, 5). Cum putem să facem însă ceva cu El, Mântuitorul ne învaţă astfel: „Rămâneţi întru Mine, şi Eu întru voi." Căci „ cine rămâne întru Mine şi Eu întru el, acela aduce roadă multă". Iar să rămâi întru El înseamnă să simţi neîncetat că Domnul Hristos este de faţă şi să te rogi neîncetat întru numele Lui: „ Orice veţi cere de la Tatăl întru numele Meu vă va da." Aşadar, putinţa de a săvârşi fapte bune se dobândeşte prin rugăciune ! Pilda o vedem chiar la Apostolul Pavel, care de trei ori s-a rugat să biruiască ispita, plecându-şi genunchii în faţa Tatălui ceresc, ca să-i întărească omul lăuntric şi, în sfârşit, poruncind fraţilor săi ca, mai întâi de toate, să se roage şi chiar pentru orice să se roage neîncetat.
Din tot ce s-a zis mai sus urmează că întreaga mântuire sufletească atârnă de rugăciune şi de aceea ea este cea dintâi de trebuinţă, înaintea oricărei fapte, căci mulţumită ei prinde viaţă credinţa şi prin ea se împlinesc toate faptele bune. Intr-un cuvânt, în vremea rugăciunii tot lucrul bun este încununat de izbândă, iar fără ea nici o faptă creştinească de evlavie nu se poate săvârşi.
Aşadar, pe când celelalte virtuţi îşi au fiecare timpul lor, rugăciunii i se cere să fie neîntreruptă, necontenită. Când e vorba de rugăciune, Evanghelia ne porunceşte să o spunem necurmat: „Rugaţi-vă neîncetat". Se cuvine deci să ne rugăm totdeauna, să ne rugăm în orice vreme, în orice loc."

„Cercetaţi toate lucrurile şi păstraţi ce este bun.” 1Tes.5:21

"Şi har după har"

  

    Un om deosebit spunea: "...dacă harul se limitează la îndurarea lui Dumnezeu şi nicidecum nu se referă la o constantă - dragostea Lui loială - atunci harul/hesed-ul poate fi în continuă modificare, deoarece îndurarea poate fi un element condiționat." (Dar, slavă Domnului, harul este mai mult decât îndurare!) "... iată ce-mi vine în minte şi mă face să mai nădăjduiesc. ... Cu alte cuvinte, iată ce mă face să știu că toate aceste lucruri se pot schimba şi pot lua o altă întorsătură: Dragostea/bunătatea/îndurarea/harul Domnului nu s-a sfârșit! Îndurarea/mila Lui nu este la capăt! Ci în fiecare dimineață ele se înnoiesc. Mare este Credincioşia Lui! Dumnezeu nu stă nepăsător şi El va interveni mai devreme sau mai târziu pe bază propriilor Lui promisiuni. El nu poate fi necredincios faţă de propriile Lui afirmații. El nu poate să ignore pe cel care-l caută. El nu poate să treacă cu vederea pe cel care recunoaște că s-a răzvrătit împotriva Divinității. Şi toate acestea se datorează: dragostei Lui loiale față de oameni, a bunătății Lui, a îndurării Lui, a milei Lui, a credinciosiei Lui. Caracteristici care în fiecare moment, în fiecare dimineață, în fiecare zi sau seară se manifestă peste întreaga omenire." 

Claudiu V. Dobra - Ce spun eu despre Dumnezeu

(http://claudiuvdobra.wordpress.com/2008/11/30/ce-spun-eu-despre-dumnezeu/)

 
   

     "Doamne, iubitorule de oameni, cum n-ai uitat pe sluga ta în păcatul ei? Ci din înaltul Slavei Tale, Ţi-ai aruncat în milostivirea Ta privirea asupra mea şi - lucru ce întrece înţelegerea mea - mi Te-ai arătat. Te-am rănit şi Te-am întristat neîncetat, dar Tu, Doamne, îndată ce Te-am chemat, mi-ai dat să cunosc marea Ta milostivire şi uriaşa Ta dragoste." (Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei" - Siluan, Athonitul)

     "În ziua când Te-am chemat, m-ai ascultat, 

m-ai îmbărbătat și mi-ai întărit sufletul." (Ps. 138:3)

     Doamne, Dumnezeul nostru, zideşte în noi o inimă curată, o "inimă mai aleasă", aşa cum era inima iudeilor din Berea, "care au primit Cuvântul cu toată râvna, şi cercetau Scripturile în fiecare zi, că să vadă dacă ce li se spunea, este aşa." (Fapte 17:11) Şi încă te rugăm să ne umpli cu orice har, pentru ca, având totdeauna în toate lucrurile din destul, să prisosim în orice faptă bună. (după 2Cor. 9:8) În Numele Domnului Isus Te-am rugat şi Îţi mulţumesc. Amin.

Iubind, nălucirea...

        "Tot ce încetează, n-a fost dragoste. Dragostea nu încetează."

Richard Wurmbrand

"Stai încă, umbră-a fericirii mele,

Al farmecului chip amăgitor!

Mult - fericită pentru tine mor

Şi suferind, trăiesc în chinuri grele.

De-i pieptul meu metal supus şi blând

Magneticelor farmece-ale tale,

De ce mă-mbii pe a iubirii cale,

Ca tu să fugi îndată şi râzând?

Şi totuşi simt: te-ai lăuda-n zadar

Că tirania ta îmi scurmă rana,

Dispreţuindu-mi până şi liana

Ce te-a legat o chip imaginar!

Puţin îmi pasă dacă râzi de mine,

Când nălucirea-ncătuşat te ţine".

Sor Juana Inés de la Cruz (1648 -1695)

       Versurile sorei Juana ( înainte de a îmbrăca vălul monahal, călugăriţa mexicană a fost doamna de onoare a reginei) vădesc o profundă înţelegere a trăirilor Marianei Alcoforado, din care se inspiră .

       Mariana Alcoforado (călugăriţă într-o mănăstire din Portugalia) este autoarea celor cinci epistole cunoscute sub titlul de Scrisorile portugheze, care se numără printre cele mai frumoase scrisori de dragoste ale tuturor timpurilor.

Întomnare

***
A venit toamna. E ca o apă:
intri-n ea
şi-ţi purifici cugetul.
Ishikawa Takuboku

***

Străduindu-mă
să-mi îmbunez inima,
o zi întreagă pe străzi necunoscute
am colindat zadarnic....

Ishikawa Takuboku

***

Un râs îngheţat
se multiplică mereu
pe-obrajii mei -
eu calc acum pe urme
de paşii tăi lăsate...
Ishikawa Takuboku

***
E o zi în care
m-a cuprins un dor de casă
atât de-aprins încât,

s-ar zice, m-am îmbolnăvit!

Ah, cerul trist şi fumuriu...
Ishikawa Takuboku

***
Cu bucuria
de-a întâlni un amic
aproape uitat,
ascult cu luare-aminte
cum susura izvorul...
Ishikawa Takuboku

***

Nu știu cum se face

dar sub scobitura frunții

ascund un țărm abrupt
din care parcă, zi de zi
bucăți de pământ se desprind...

Ishikawa Takuboku (1885-1912)