Grafoterapia şi ...

Şoarecele
de Jules Renard

Pe când, la lumina lămpii, îmi scriu pagina mea zilnică, aud un zgomot uşor. Dacă mă opresc eu, se opreşte şi el. Începe iar, de îndată ce încep şi eu să zgârâi hârtia.

E un şoarece care se trezeşte.

Îl ghicesc alergând de colo până colo la marginea cotlonului întunecat în care femeia noastră de serviciu pune cârpele şi periile.

Sare jos şi începe să umble pe lespezile pătrate din bucătărie. Trece pe lângă sobă, pe sub chiuvetă, se pierde printre farfurii şi, printr-o serie de recunoaşteri pe care le face din ce în ce mai departe, se apropie de mine.

De câte ori pun tocul jos, liniştea asta îl nelinişteşte. De câte ori încep iar să scriu, îşi închipuie, poate, că mai e undeva alt şoarece, şi se calmează.

Apoi nu-l mai văd. E sub masa la care lucrez, lângă picioarele mele. Umblă de la un picior de scaun la celălalt. Îmi atinge în treacăt saboţii, le muşcă lemnul, sau, plin de îndrăzneală se suie pe ei.
Şi nu trebuie să mişc piciorul, ori să respir prea tare, că ar şterge-o.
Dar trebuie să continui să scriu, şi de teamă să nu mă lase cu plictiselile mele de singuratic, fac şi eu, acolo, nişte semne, nişte nimicuri, cu zgârcenie, mărunt, mărunt, cum ronţăie el.