Paul van Ostaijen
Noaptea păsări urcă înalt
deasupra viţei sălbatice.
Împovărate de spaime, grave, aripile
bat
în amurg.
Foşnet de ramuri
multiplicat şi scurt
deşteaptă aripile
pentru o clipă
incognoscibile spaţii.
Spaţiul e dens
de foşnetul
aripilor.
Paul van Ostaijen ( 1896 -1928), poet și eseist belgian de limbă flamandă, iniţiatorul liricii expresioniste in Belgia.
"Fidelă peisajului plan al ţării sale, cu imense ceruri halucinante şi irizări de lumină tăioasă, poezia lui Van Ostaijen e muzicală, fără reliefuri curgând monoton şi teluric. Expresionismul său e interior şi conţinut. ...lipsa de spectaculozitate a naturii, dispoziţia ei liniară invită la crearea unui ''metapeisaj" unde elementul esenţial e halo-ul enigmatic. Poezia sa exprimă spiritul peisajelor, sinuoasele drumuri nocturne ale fiinţelor şi lucrurilor, existenţa omului între coordonate fantastice, între semnificaţii tăinute de suprafaţa înşelătoare. Revolta şi resemnarea ostilă se îngâna în poemele lui cu o angoasă ontologică devenită, îndeosebi în ultima parte a vieţii sale, tonalitatea afectivă esenţială, permanentă, mai presus de fluctuaţiile stărilor de spirit . Un arrière-goût, sau o tentă de verde întunecat au toate cuvintele lui, până şi cele mai vii, mai colorate, mai exultante. Şi totuşi printre aceste cuvinte circulă un sentiment de tandreţe umană stinsă, un fluid emoţional abia perceptibil uneori, alteori învăluitor ca o boare atlantică."
A.E. Baconsky
Rugă improvizată
Casa mea-i în câmpie şi nu-i niciodată închisă
e frig în casa mea
vântul suflă asupra luminii şi-o ucide
zăpada se-nvolbură şi iscă un cântec mai rece
în casa mea
câmpie-n câmpie
copil încerc să mă ascund nu sunt unghere
unde să pot tremura
pustie e casa.
Voi lua PAHARUL acesta al Domnului
ca pe un fel de fericire
fie şi-amar paharul -
el ce e uşă spre cele cărora nici o uşă nu le pune hotar -
îl sustrag de la buzele mele
alunecă dintre degetele-mi infantile
se sparge.
Astfel e pustiul casei mele.
Pustiul casei mele e-atât de mare
fără bucurii şi tristeţi
e fără margini
nu infinit
eu sunt mingea de joc a malignelor
animale ce disperă plângând
când calea spre Dumnezeu e Dumnezeu însuşi
VĂD ÎN FIECARE UNDĂ MÂNA LUI DUMNEZEU
care creează legătura
şi mă înalţă la rugă tăcută
în faţa mării mute şi-a urletului lucrurilor
care nu fac zgomot.
PE DUMNEZEU SĂ-L IMPLOR ca să-mi întindă paharul
ce nu se refuză
îmi lunecă din mâini
sunt copleşit de nelinişti şi-acest fapt neştiut îmi scapă.
Mâhnirea nu-i totuşi atât de grea încât s-o culeg orbeşte
în ignoranţa bucuriei şi mâhnirii.
Fug iarăşi de la unitate spre dualitate.
Astfel zăpada se va putea învolbura iscând
un cântec mai rece
în casa mea care nu e o casă
cu toate că e casa MEA
astfel vântul urlă în câmpia închisă
în centrul câmpiei.
Ştiu că aceste cuvinte sunt clară noţiune
pentru mine
şi pentru cei ce nu-s niciodată închişi şi caută-ntr-una.
Astfel bombănitul acesta inert se preface în piatră-ascuţită
şi pietrele-ascuţite se prefac în pâini înmiresmate în timp ce
SE ÎMPLINEŞTE MINUNEA.
Casa mea-i în câmpie şi nu-i niciodată închisă
e frig în casa mea
vântul suflă asupra luminii şi-o ucide
zăpada se-nvolbură şi iscă un cântec mai rece
în casa mea
câmpie-n câmpie
copil încerc să mă ascund nu sunt unghere
unde să pot tremura
pustie e casa.
Voi lua PAHARUL acesta al Domnului
ca pe un fel de fericire
fie şi-amar paharul -
el ce e uşă spre cele cărora nici o uşă nu le pune hotar -
îl sustrag de la buzele mele
alunecă dintre degetele-mi infantile
se sparge.
Astfel e pustiul casei mele.
Pustiul casei mele e-atât de mare
fără bucurii şi tristeţi
e fără margini
nu infinit
eu sunt mingea de joc a malignelor
animale ce disperă plângând
când calea spre Dumnezeu e Dumnezeu însuşi
VĂD ÎN FIECARE UNDĂ MÂNA LUI DUMNEZEU
care creează legătura
şi mă înalţă la rugă tăcută
în faţa mării mute şi-a urletului lucrurilor
care nu fac zgomot.
PE DUMNEZEU SĂ-L IMPLOR ca să-mi întindă paharul
ce nu se refuză
îmi lunecă din mâini
sunt copleşit de nelinişti şi-acest fapt neştiut îmi scapă.
Mâhnirea nu-i totuşi atât de grea încât s-o culeg orbeşte
în ignoranţa bucuriei şi mâhnirii.
Fug iarăşi de la unitate spre dualitate.
Astfel zăpada se va putea învolbura iscând
un cântec mai rece
în casa mea care nu e o casă
cu toate că e casa MEA
astfel vântul urlă în câmpia închisă
în centrul câmpiei.
Ştiu că aceste cuvinte sunt clară noţiune
pentru mine
şi pentru cei ce nu-s niciodată închişi şi caută-ntr-una.
Astfel bombănitul acesta inert se preface în piatră-ascuţită
şi pietrele-ascuţite se prefac în pâini înmiresmate în timp ce
SE ÎMPLINEŞTE MINUNEA.
(William Degouve de Nuncques)
Satul
Liliac nocturn
respiraţia ta nu atârnă de respiraţiile altora
ci tu cuprinzi acestea toate satul
şi lumea pe vreme de noapte în toate casele
o singură lumină - poate de la preot -
şi-n lungul drumului o vacă întârziată.
La cotitura fluviului şi-a drumului
apare golul satului
încât ai spune că o navă e ancorată
pentru un scurt popas.
În jurul zăgazului murmură
apa întunecată
închis
stranie ca un asasinat fără ţipăt.
Tu ştii că nu există bolţi
în care să poţi intra
ca la tine acasă.
Te loveşti pretutindeni de suprafaţa lucrurilor
oglindă a singurătăţii tale
compendiu al scurtei tale călătorii.
(René Magritte, La Bonne Aventure 1919)Cântec de leagăn pentru adulţi
Când se va întoarce omul nisipurilor
- dar iată nu mai vine -
ne vom duce să dormim şi să visăm
un vis
care nu se visează niciodată.
cine şi-a pus zăvorul
doarme un somn adânc.
(William Degouve de Nuncques , 1911)
Mit
O mână înaltă în noapte
ea precede noaptea
pentru că noaptea nu e decât albastrul acesta
de la capătul ochilor mei
şi-n faţa nopţii albastre lunecă un porumbel alb.
Dacă ochii tăi zăresc dintr-o dată pe drum
un iepure alb lunecând - fii cu băgare de seamă
el îţi aduce viaţa
de pe o scara pe alta
şi tu nu ştii, nu ştii
ce sens pot avea toate acestea.
(René Magritte - The Large Family, 1963)Sursa imaginilor: thebluelantern.blogspot.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu