”În balada a patra, Chopin îşi descrie toată viaţa interioară, unde persistă acelaşi gând de mândrie jignită de soartă. Delicatețea extremă a înfățișării lui, apare în tema baladei, inteligența în complicatele izvoare ale dezvoltării. În acest poem subiectul mi se pare a fi o obsesie. Se trăiește o dramă la care asistăm. Drama este chiar obsesia, patetică prin melancolia ei. Chopin a fost inspirat când a notat melodia - cea mai răscolitoare melodie a muzicii.
Dezvoltarea condensată în logică, deschide peisaj larg în care se topește o clipă obsesia, dar după două treceri în major, se reface cu o subtilitate cerebrală atât de limpede încât parcă am vedea cu ochii cum se încheagă gândul. Obsesia îşi reia puterea, linia temei devine decorativă și se scutură modulațiile în arpegii largi, confruntându-se cu furie. Tot întunericul dezamăgirii se zbate în şirul acordurilor cromatice, care evocă prăbușirea. Apoi după un lung punct de orgă, Chopin evocă liniștea siderală a veșniciei, prin câteva acorduri majore perfecte. O clipă vedem ce poate fi supranaturalul, stadiul neomenesc al armoniei - numai o clipă - pentru că apoi, urmează două pagini haotice de o adevărată anarhie muzicală. Ne alegem cu puterea lor, dar nu cu însușirea lor. Balada îşi zvârle ultimul strigăt în furia arpegiului final, care cuprinde tot oceanul de sonorități al pianului. Scrisă în 1843, Chopin era în plină glorie şi în bucuria dragostei pentru George Sand. Dar un intuitiv ca el nu exprimă momentele trecătoare ale vieții, ci sensul ei lăuntric. Era receptacolul poeziei, prin urmare al nostalgiei către o sferă superioară. Îşi cântărea geniul, îl simțea curmat de timp, desprindea, din cotidiana opoziție dintre lumină şi întuneric, pricinile spiritualității, dar şi îngustimea planului omenesc faţă de incomensurabil... Toate stările acestea sunt descrise în Baladă şi alcătuiesc forma în muzică a personalității lui Chopin.”
Cella Delavrancea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu