Odihnă finală

"De multe ori, de-un număr de ori,
Omul adoarme, trupul îl trezeşte;
Apoi o dată, o singura dată,
Omul adoarme şi trupul şi-l pierde."
René Char

Nici o tristeţe nu poate fi
de Gottfriend Benn

În acest mic pat - ca un pat de copil - muri Elisabeth Droste
(se poate vedea în muzeul ei la Meersburg),
pe această sofa a murit Hölderlin la un tâmplar, într-un turn,
Rilke, George vor fi murit desigur într-un pat de spital elveţian,
la Weimar marii ochi negri ai lui Nietzsche
se aţintiră pe-o perină albă
până la ultima lor privire -
acum toate sunt vechituri sau nici nu mai sunt,
indefinite, fără fiinţă,
într-o nedureroasă destrămare dar fără sfârşit.


Purtăm în noi germenii tuturor zeilor,
gena morţii şi gena bucuriei -
cine le-a despărţit: cuvintele şi lucrurile,
cine le-a amestecat: suferinţele şi locul,
unde sfârşesc, pădure cu râuri de lacrimi,
pentru scurte, fugare ceasuri, jalnic cămin.


Nici o tristeţe nu poate fi. Prea departe, prea depărtate,
prea intangibile, patul şi lacrimile,
nici Nu, nici Da,
naştere, durere trupească şi credinţă,
o unduire fără nume, o alunecare,
o fiinţă cerească tresare în somn,
un pat întins şi lacrimi -

- Dormi!