Cum ai putea să îţi iubeşti aproapele dacă nu te iubeşti şi nu te respecţi pe tine mai întâi?
Iubirea raţională de sine şi iubirea aproapelui sunt virtuţi pereche, ele pot fi găsite mereu împreună în inima omului temător de Dumnezeu. Creştinul este, prin excelenţă, persoana locuită de Iubire.
Iubirea (agape) presupune respect. Ea izvorăşte din plinătate e însoţită de pace, de credinţă şi de speranţă, iar bucuria de a se dărui şi de a dărui îi este nelipsită. Agape este iubirea care, uitându-se pe sine, îngrijeşte de aproapele său, într-un efort sublim împins până la sacrificiul suprem, ţelul ei este vieţuirea împreună, unii cu alţii şi a tuturor cu Dumnezeu, aici şi în eternitate: "nimeni să nu piară!”- iată cântecul pe care inima ei îl cunoaşte. Gata mereu să coboare pentru a ridica, să rabde, să întoarcă obrazul celălalt oferindu-i şansa unui sărut celui care a pălmuit-o, dar asumându-şi conştientă riscul de a fi lovită din nou, iubirea este pregătită să ierte. Cel ce este însufleţit de iubire va vedea în celălalt un om preţios chiar şi atunci când acesta, cu bună ştiinţă sau nu, i-a făcut rău. "Iubirea este fundamentul iertării şi primul pas spre aceasta" - spunea David Augsburger în cartea sa „Să iubeşti şi să ierţi”.
Din această carte am ales pentru tine, suflet scump şi preaiubit de Domnul, doar câteva gânduri despre iertare, care sper să îţi trezească interesul pentru întregul din care au fost desprinse.
„Iertarea este un act complex prin care se recunoaşte răul făcut şi prin care se pot raporta la acesta cu responsabilitate ambele părţi implicate. Iertarea unilaterală nu îndepărtează problema, ci o mută doar. Pentru iertare este nevoie de doi. Scopul ei este refacerea relaţiei.
Dacă aleg să iert pe cel ce mi-a greşit numai pentru că supărarea îmi face rău şi întrerupe relaţia mea cu Dumnezeu atunci nu am înţeles nimic. Indiferent cât de măreţ şi de nobil mă simt iertând, nu aceasta aşteaptă Isus de la mine. Iubirea, confruntarea şi iertarea sunt paşi care trebuie să ducă la recâştigarea fratelui meu, la împăcare!
Iertarea trebuie să fie precedată de pocăinţă. Aceasta înseamnă să îţi asumi ceea ce a fost, să alegi o noua atitudine şi să-ţi exprimi limpede planurile de viitor cu privire la persoana căreia i-ai greşit. În absenţa pocăinţei răspunsul cuvenit nu este iertarea, ci iubirea. Nu vă amăgiţi când iertarea ignoră pocăinţa şi „uită” de problemele nerezolvate.
Nu vă opriţi la:
iertarea binevoitoare = blândă, unidirecţională care v-a aminti mereu: "te-am iertat"
iertarea supunere = te iert pentru că aşa trebuie, dar inima nu participă la această iertare
iertarea sacrificiu = inegală, fără a stabili relaţii de încredere
Când iertarea neagă prezenţa mâniei şi se poartă ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat să nu vă încredeţi în ea.
Când iertarea pune capăt unei relaţii promiţând o eliberare personală nu o dăruiţi şi nu o acceptaţi.
Nu vă grăbiţi spre iertarea ce-i lasă pe oameni înstrăinaţi, nu credeţi în iertarea care pune capăt unei relaţii, ci căutaţi-o pe aceea care o îmbogăţeşte, recâştigă încrederea, iar celălalt este văzut din nou valoros.
Alegeri:
Nu mă voi comporta ca şi când aş fi iertat.
Nu îmi voi asuma singur responsabilităţile pentru impasul relaţiei.
Nu mă voi comporta la modul neutru, drăguţ.
Nu voi evita să fiu sincer.
Nu voi folosi mânia la modul distructiv, dar nici nu îi voi nega existenţa.
Voi căuta integritatea, acceptarea şi adâncirea încrederii.”
Augsburger David - Să iubeşti şi să ierţi
