Dor

Toamna

de Ioan Alexandru



De dor de ducă frunzele-s atinse

Ce-ar mai putea pe creangă aştepta
Au dobândit sărutul de pe urmă
Arvuna-n aur care nu se ia


Plecarea lor nu-nseamnă despărţire
Ci-ntoarcerea slăvită către ploi
De unde s-au atins de nemurire
Se-ntorc s-o dea ţărânii înapoi


Şi pot în tihnă să se risipească
Din pulbere din vânturi mai presus
Şi se vădeşte suliţa în coastă

Şi lacrima de foc ce le-a răpus.