"Ironia ironiei"

"Tăcerea reprezintă, poate, 
cea mai potrivită soluţie de comunicare
într-o luptă în care adversarul tău are impresia
că va controla totul până la sfârşit. "
(Interpretări Ale Tăcerii )

Despre ironie

Friedrich Schlegel

"[...] Pentru a facilita o privire de ansamblu asupra întregului sistem al ironiei, vom cita doar unele din formele ei primordiale de expresie.
Prima şi cea mai nobilă este ironia grosieră, cel mai frecvent inclusă în natura reală a lucrurilor, reprezentând în același timp una din cele mai răspândite constituante ale acesteia; în această formă ironia hălăduieşte, de fapt, pe cărările istoriei omenirii.
Urmează apoi ironia fină sau delicată, secondată la rândul ei de cea rafinată; în sensul acestei ironii acționează Scaramouche, când pare să vorbească prietenos şi totodată serios cu cineva, neaşteptând însă în realitate decât momentul în care îi va putea trage, în mod elegant, un picior în fund. Acest fel de ironie se găseşte, ca şi ironia fără travesti, chiar la poeţi, ironie comparabilă, în starea ei pură şi originară, vechilor grădini, unde grote minunate atrag în adâncul lor răcoros pe iubitorul naturii, cu sufletul plin de simțire, ca să-l împroaște din plin şi de pretutindeni cu apa, spre a-l dezbăra de delicatețe.
Apoi ironia dramatică, rezultată în cazul în care autorul a scris trei acte, după care, împotriva tuturor așteptărilor, suferă o metamorfoză şi este nevoit să scrie, în noua ipostază dobândită, ultimele două acte.
Ironia dublă, sesizabilă în situația când două direcții ale ironiei merg paralel, fără ca una să impieteze drepturile celeilalte, un gen de ironie ce se adresează cu o faţă stalului, cu cealaltă lojelor, împrejurare în care mai pot scăpa scântei mici prin culise.
Şi - în sfârşit - ironia ironiei.
Socotim, în general, drept cea mai serioasă ironie a ironiilor faptul că te saturi, totuşi, de ea, dacă ţi se oferă pretutindeni şi mereu. Ceea ce înţelegem în primul rând, în contextul dat prin ironie a ironiei se constituie pe mai multe căi.
Mai întâi discutând despre ironia însăşi fără ironie, ca în cazul de mai înainte, vorbind apoi cu ironie despre ironie, fără să-ţi dai seama că te transpui în același timp într-o altă sferă a ironiei mult mai flagrantă; când nu mai poţi părăsi sfera ironiei, aşa cum pare să se întâmple în acest eseu "Despre caracterul neinteligibil"; în situația în care ironia se transformă în manieră şi-şi întoarce tăișul împotriva poetului însuși, în cazul când ai promis observații ironice unei ediţii de buzunar inutile, fără a evalua mai înainte provizia existentă şi te vezi pus în situația de a face ironii împotriva voinței tale, ca un actor obligat să-şi joace rolul, chinuit de dureri de burtă; când ironia devine sălbatică şi nu mai poate fi nicicum ținută în frâu.
Ce zei ne vor izbăvi oare de toate aceste nuanțe de ironie?
Singura salvare ar fi să se găsească un gen de ironie capabilă să înhațe şi să devoreze multitudinea ironiilor mari şi mici, încât să li se piardă urma, şi mărturisesc că recunosc, că simt în ironia mea o remarcabilă poftă să fac acest lucru. Dar nici soluția de mai sus n-ar putea ajuta decât scurt timp. Pe de altă parte, mi-e teamă, dacă înțeleg bine semnele prin care mi se adresează destinul, că e pe cale să se nască o generație nouă de mici ironii: conjunctura planetelor indică, într-adevăr, o evoluție spre fantastic. Chiar presupunând că totul ar rămâne vreme îndelungată în liniște deplină, n-ar trebui să ne încredem în ea. Cu ironia nu-i de glumit. Este incredibil cât de persistentă poate fi acțiunea ei retroactivă. [...]

***

Desigur există şi o ironie retorică; folosită cu parcimonie, produce efecte admirabile, mai cu seamă în proza polemică. [...]"

***

Titlul original al eseului din care a fost extras acest pasaj este „Über die Unverständlichkeit“ (Despre caracterul neinteligibil, 1798)