Plăsmuiri

Într-o mare de plasmă
de Nichita Stănescu

Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, - acum
în altă stare, în altă culoare,
într-o altă mişcare, - acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.

Lipseşte greutatea, dar lipseşte
şi viteza, şi plutirea...
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-şi păstreze graniţa aripii
şi firea.

Poate că această stare nu va mai trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
şi poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.

Noroc! îţi spun ţie pasăre măiastră.
Fii curajoasă gândire!
Şi nu te speria, creier al meu cercetat
de mâhnire...

Trist cântec de dragoste
de Nichita Stănescu

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se învechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate feţele poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.