Măruntele întristări

"Pe pământ nimeni nu poate scăpa de întristări,
dar cel ce s-a predat voii lui Dumnezeu,
le îndură cu uşurinţă. El vede întristările,
dar nădăjduieşte în Domnul, şi întristările trec."
Cuv. Siluan Athonitul

Mereu
de Virgil Carianopol

Mereu cad istovit, rănit de spade,
Mă prăbușesc, pierind ca un ecou,
Dar nu mă plâng de frunza care-mi cade,
Voi înverzi ca arborii din nou.

De orice dată mă ridic din sânge,
Mă şterg de praf, de mine şi de chin,
Desfac armura vieţii ce mă strânge
Şi-ncerc să-năbuş tot ce e suspin.

Cu fruntea sus, mă-nalţ fără vreun scâncet,
La fel de viaţă şi de vis dorit
Şi îmi acopăr rănile cu zâmbet,
Să nu se vadă că am fost lovit.


Sunt
de Virgil Carianopol

Sunt şi-alte morţi 'naintea morţii date,
Morţi mai mărunte, însă tot la fel
De dureroase, poate şi mai crude,
În drumurile noastre către ţel.

Ne moare într-o zi Entuziasmul,
În alta Dorul, în acelaşi chin
Şi zi de zi, până la marea moarte,
Murim, mereu, mereu, câte puţin.

Nu-l plâng deci pe acela fără-ntoarceri,
Pe cel ce pleacă dincolo deodată.
De plâns e-acel în care moartea intră
Şi sfâşie bucată cu bucată.