Destrămare. Pe ape...

Ploaie lentă
de Gabriela Mistral

Această apă sfioasă şi tristă
ca un copil suferind,
înainte de a atinge pământul,
cade murind.

Copac înlemnit, vânt suspendat
şi în tăcerea-ngheţată,
aceste lacrimi amare ce cad
în niciodată.

Cerul e ca o imensă
inimă ce se deschide amară.
Nu plouă. E-o sângerare
prelungă, uşoară.

Oamenii nu simt această lingoare
stând în cămine la cald;
mâhnitele ape care coboară
din înaltul înalt.

Această-ndelungă, apăsătoare
cădere de ape ce se abat
peste pământul ce zace şi moare
abandonat.

Plouă. Tragic şacal, noaptea
pândeşte în munţi undeva -
ce va naşte pământul în umbra
udă şi grea?

Mai puteţi dormi când afară
cade, venind de departe,
apa aceasta inertă, mortală,
soră cu moartea?

" După ce te-ai folosit de toate bunurile vieţii, eşti ofilit;
dar, pentru că veşnic doreşti ce nu-i şi dispreţuieşti cele prezente,
viaţa ţi s-a scurs neisprăvită si fără farmec,
şi, pe neaşteptate, s-a oprit moartea lângă capul tău ..."

Lucreţiu, De rerum natura