O zi...

Ultima zi
Magda Isanos

Când voi muri, ştiu că va fi o zi
frumoasă, voi culege-n palme soare
şi voi simţi întâia sărbătoare,
gândind că mâine n-am a mă trezi.

Copacii, doar de dânşii de-o să-mi pară
rău, când îi voi vedea cu ceru-n braţă
vestind la geam ciudata dimineaţă
în care toate trebuie să moară.

Mă va cuprinde-o dragoste nătângă
de mine, lacrimi tulburi de pământ
în colţul gurii mele-or să se strângă
şi voi zâmbi, mirată ca mai sunt.

Dar pe neaşteptate o să crească
o noapte pe deasupra frunţii mele,
şi deopotrivă, zâmbete şi stele,
departe, mai departe or să pălească.

Prin somn, ca printr-un zid voi auzi
cum se loveşte-un ram de cercevea,
cum plânge lângă mine cineva
încet, de parcă m-aş putea trezi.

Şi dintr-o dată totul sub pleoape
căzând adânc spre liniştea de-apoi,
ca-ntotdeauna, eu voi fi aproape,
şi totuşi prea departe, lângă voi.

1937