Saint-Exupery spunea că nu cunoaştem decât ceea ce îmblânzim.
Dacă obiectul cunoaşterii este depresia, omul, viaţa sau moartea, poama sau pomul: totuna! Cunoaşterea are un preţ şi nimeni nu poate ajunge la ea dacă nu e dispus să-l plătească. Adam şi Eva au fost izgoniţi din Eden... Uneori ni se cer doar lacrimi şi timp, alteori renunţarea la zona noastră de confort, de siguranţă chiar, unii trebuie să renunţe la somn, la hrană, la micile sau marile bucurii oferite de cei dragi, alţii sunt gata să renunţe la viaţă, dar nu din laşitate şi nici pentru că ar dispreţui acest dar divin, ci din dragoste.
Se poate renunţa la viaţă din diferite motive, numai Dumnezeu este în măsură să judece acest gest şi cauzele care l-au generat şi totuşi am văzut în zilele acestea oameni atât de preocupaţi să lovească cu piatra încât nici nu avut timp să observe dacă nu cumva si mâinile lor sunt pătate de sânge. Ce trist! Ce păcat!
Atunci când alegi să îţi dăruieşti viaţa pentru binele aproapelui tău, aduci o jertfă plăcută lui Dumnezeu şi semenilor tăi. Sacrificiul nu te aşează cu faţa spre moarte. Chiar dacă un om trebuie să treacă prin ea - în cazul sacrificiului suprem - nu moartea este finalitatea acestui act. Moartea în sine nu este de dorit, însă prin acceptarea ei - atunci când situaţia o cere - omul confirmă că are o perspectivă mai înaltă, o viziune care transcende realitatea imediată sau, altfel spus, că are un Dumnezeu în care crede, în care se încrede, pentru care poate să moară dacă trebuie şi mai ales, poate şi vrea să trăiască oricât de greu i-ar fi.
E plăcut şi frumos să te bucuri cu cei ce se bucură. Cine nu şi-ar dori să fie înconjurat de oameni fericiţi, sănătoşi, împliniţi şi plini de o bucurie sfântă? Dar pentru că drumul ne poartă printr-o lume în care se moare de foame, de sete, de frig, de singurătate, pentru că mai sunt suflete scumpe care nu l-au cunoscut pe Dumnezeu, pentru că dragostea Lui a fost turnată în inimile noastre şi nu putem trece nepăsători pe lângă cel căzut, pentru toate acestea şi încă pentru multe altele e drept să plângem cu cei ce plâng, e drept să suferim pentru cei pe care îi iubim, e drept să plătim preţul oricare ar fi el. Dumnezeu Tatăl l-a plătit, Domnul nostru Isus Hristos l-a plătit!
Singurul lucru ce doare cumplit e respingerea celui ce se dăruieşte în acest mod şi, implicit a darului său. De cele mai multe ori respingem din suspiciune un act care ni se pare lipsit de motivaţie logică, dar nu aceasta este singura cauză. Oricum şi cel ce oferă şi cel căruia i se oferă, în cazul unui refuz, se confruntă cu o stare de disconfort, de suferinţă chiar, singura diferenţă e că suferinţa celui ce dăruieşte nu se stinge cât timp există darul. Când este vorba de om, timpul estompează cumva această suferinţă, dar când mă gândesc la Dumnezeu...
Depresia este un har? Da, poate fi atâta vreme cât nu se ajunge la desnădejde, la gândul cumplit că ai fost părăsit până şi de Dumnezeu, dar odată ajuns aici... Cine mai poate şti?
