Locuieşte-mă Tu, Doamne!

"O, nenorocitul de mine! 
Cine mă va izbăvi de acest trup de moarte…?"

 Romani.7:24

Vladimir Kush - "Trojan Horse"

"Vanitatea este complicele hoţilor dinafară;

ea le deschide intrările. "   
Teofan  Zăvorâtul

Calul troian

Nichita Stănescu

Mie însumi îmi sunt un cal troian.

Propriul meu umăr îmi cucereşte propriul meu umăr,

propriul meu ochi se jefuieşte pe sine.

Bătăile inimii mele

nu se pot auzi

din pricina bătăilor inimii mele,

glasul meu care strigă la cer

sugrumat este

de glasul meu care strigă la cer.

Viaţa mea nu mai poate trăi

din pricina vieţii mele.

Dragostea mea târăşte dragostea mea

de calul dragostei mele

în jurul cetăţii.

Înfig lama cuţitului meu în lama cuţitului meu

în timp ce secunda care îmi sună naşterea

se asurzeşte din pricina secundei care îmi sună naşterea.

Sunt supărat pe propria mea supărare

sunt bucuros pe propria mea bucurie.

Îmi sper propria mea speranţă

îmi plâng propria mea lacrimă

şi sunt în timp ce sunt

şi nu mai sunt când nu mai sunt.

Sursa imaginii: www.vladimirkush.ru 

Refuzul ca o plagă

"Trece în fugă un copil şi se opreşte brusc. 

Se uită lung la noi și ne spune: 

- Mă, voi nu vreți un măr; că mie nu-mi mai este foame de el!"
Nichita Stănescu 

 Darul neprețuit 
Doru Maximovici 

  știi bine

că vine o toamnă

când cuvintele tale 

îngălbenesc

peste țipătul

insulei

în care am stat

vântul convingător

se sparge de scorbura

unei gingii

de unde

mă privește câinele

înnegrit de fum

să ne adăpostim

să ne adăpostim

laudă cuvântului bun

peste marele ospiciu

în care cu trudă

ne cautăm locul

ca o veșnică împotrivire
la darul primit

  

     Veşnica împotrivire: [versuri] Doru Maximovici. - Iaşi : Editura Junimea, 2004

Noduri de cuvinte şi tăceri

"Doamne, ce dor poate să îmi fie de tine!" 

Nichita Stănescu

 

 

 

Reflux

Mircea Ciobanu

          Vezi, tainic bătute de-o scoică

          Deschisă hulpav în afund,

          Mările scad. Ori se-ndreaptă

          Spre setea lunarului prund.

Dau mările valului vamă

      Moi ţăndări şi-amare lumini

    Cu stele şi crabi şi schelete

  De-albaştri şi negri delfini.

          Vezi, vântul azvârle cu cretă-n

          Acvaticul luciu: încet         

          Luntrile cad şi-şi îngroapă-n

          Cenuşă solarul schelet.         

Şi toate tânjesc însetate        

Metalicul - drept lunecuş      

 Vremelnic lăsat ca o teacă      

În largul de scamă şi pluş.      

          Un flux va veni şi pumnalul

          Lor aspru-l va pune în teci, blând.

          Şi tot am să-l bănui în ape

          Cum azi gândul tău în cuvânt.

Sursa imaginii: flickr.com  ("Ropes and knots")

Înrădăcinaţi întru Iubire

"Iubirea este temeiul armoniei cosmice, căci aceasta nu este decât o lucrare a iubirii divine active în lume şi atrăgând toate lucrurile în sine, în miezul dogorilor ei. Omul există cu adevărat numai atât cât iubeşte, atât cât se confundă cu iubirea însăşi. Când se exclude singur din iubire, încetează de a mai exista. Păcatul nu este ceva substanţial în sine, ci tocmai această excludere din iubirea divină. A nu iubi înseamnă a nu mai exista."

Nechifor Crainic

I.K.Aivazovski - "Promeneurs au clair de lune en Crimée"

Luare
de Nichita Stănescu

Tu n-ai să mă laşi, pe mine,
nu, nu mă lăsa pe mine,
frate plopule şi frate !
Am să vin să te îmbrăţişez
cu repedea mea viaţă
pe lenta ta viaţă.
N-ai să mă laşi,
nu aşa că nu ?
N-ai să mă laşi, frate,
nu aşa că nu ?
Mă voi scurge pe scoarţa ta ca ploaia,
dar tu, nu aşa că tu,
nu aşa că tu o să mă ştii,
nu aşa că tu o să mă laşi,
şi atât de puţinul punct
al amândurora
o să-l faci de sărbătoare.
Mi-e greu, frate,
înrădăcinează-mă,
înrădăcinează-mă tu, pe mine.

Sursa imaginii: www.gazette-drouot.com/

De aceea

"Nimeni nu ştie pentru cine se leagănă marea." 
Dana Roşu

"I see your true colours" - Eva Cassidy

Către fântânar
de Nichita Stanescu

Nu săpa prea adânc, îţi zic,
nu săpa prea adânc, nu săpa
că o să dai de cer
că o să dai de cer
de alt cer, de alte stele, îţi zic
de alt cer, de alte stele
şi acolo între ele
de alt pământ, de alt pământ.

Plăsmuiri

Într-o mare de plasmă
de Nichita Stănescu

Într-o mare de plasmă
se balansează o pasăre.
Ea care este a aerului, - acum
în altă stare, în altă culoare,
într-o altă mişcare, - acum
trebuie să fie cu totul alta, acum.

Lipseşte greutatea, dar lipseşte
şi viteza, şi plutirea...
Se zbate pasărea într-o mare de plasmă
ca să-şi păstreze graniţa aripii
şi firea.

Poate că această stare nu va mai trece
niciodată,
poate că pasărea va rămâne definitiv în plasmă
şi poate
că înfioratul meu creier gânditor
va rămâne mereu locuit
de această fantasmă.

Noroc! îţi spun ţie pasăre măiastră.
Fii curajoasă gândire!
Şi nu te speria, creier al meu cercetat
de mâhnire...

Trist cântec de dragoste
de Nichita Stănescu

Numai viaţa mea va muri pentru mine-ntr-adevăr,
cândva.
Numai iarba ştie gustul pământului.
Numai sângelui meu îi e dor, într-adevăr,
de inima mea, când o părăseşte.
Aerul e-nalt, tu eşti înaltă,
tristeţea mea e înaltă.
Vine o vreme când mor caii.
Vine o vreme când se învechesc maşinile.
Vine o vreme când plouă rece
şi toate feţele poartă capul tău
şi rochiile tale.
Vine şi o pasăre mare, albă.

Elegie pentru un rug uscat

"... și iată ca rugul era tot un foc, 

și rugul nu se mistuia deloc."

(Exod.3:2)

     A patra elegie

      de Nichita Stănescu

      Lupta dintre visceral și real

      I.

      Învins în afară,

      Evul Mediu s-a retras în chiliile

      roşii şi albe ale sângelui meu.

      În catedrala cu pereţi pulsând, s-a retras,

      zvârlind şi absorbind credincioşii întruna,

      într-un circuit absurd,

      printr-o zonă absurdă,

      hrănindu-se cu mari bucăţi de lună,

      în dorinţa lui de-a exista

      muşcându-le pe furiş, noaptea,

      când ochii lumii dorm

      şi

      numai dinţii celor care vorbesc prin somn

      se zăresc în întuneric,

      asemenea unei ploi de meteoriţi

      strălucitori,

      urcând şi coborând ritmic.

      Învins în afară,

      Evul Mediu s-a retras în mine

      şi

      propriul meu trup nu

      mă mai înţelege

      şi

      propriul meu trup mă urăşte,

      ca să poată exista mai departe

      mă urăşte.

      Astfel,

      el se grăbeşte să se prăbuşească

      în somn,

      seară de seară;

      şi iarna

      din ce în ce mai puternic se înconjoară

      cu straturi de gheaţă,

      cutremurându-se şi izbindu-mă şi

      scufundându-mă adânc în el însuşi,

      voind

      să mă ucidă ca să poată fi liber

      şi neucigându-mă

      ca să poată fi, totuşi, trăit de cineva.

      II.

      Dar peste tot în mine sunt ruguri

      în aşteptare

      şi ample, întunecoase procesiuni

      cu o aură de durere.

      Durere a ruperii-n două a lumii

      ca să-mi pătrundă prin ochii, doi.

      Durere a ruperii-n două a sunetelor

      lumii,

      ca să-mi lovească timpanele, două.

      Durere a ruperii-n două

      a mirosurilor lumii,

      ca să-mi atingă nările, două.

      Şi tu, o, tu, refacere-n interior,

      tu, potrivire de jumătăţi, aidoma

      îmbrăţişării bărbatului cu femeia sa,

      o, tu, şi tu, şi tu, şi tu,

      izbire solemnă

      a jumătăţilor rupte,

      cu flacără înceată, atât de înceată,

      încât ţine aproape o viaţă

      ridicarea ei,

      aprinderea rugurilor, aşteptata,

      prevestita, salvatoarea,

      aprindere-a rugurilor.

     sursa imaginii: visipix.com

     Raffael 1483-1520, Study for Moses in front of the burning bush

Ambiguitate

(Robert and Shana ParkeHarrison)

Caleaşca pentru fluturi
Nichita Stănescu


Avem prea puţine osii
pentru roata de carne a trupului nostru.
- Unde te duci tu, caleaşcă pentru fluturi?
Unde te duci tu?
...Caleaşca trece prin piaţa cea mare.
Plângând, eu alerg în urma ei.
Iarba o întreb: A trecut pe aicea caleaşca?
Iarba nu-mi răspunde nimica.
Copacii îi întreb: Au aţi văzut vreun fluture în caleaşcă?
Copacii tac şi le cad galbene frunze pe jos.
- Doamne, a fost înaintea mea o caleaşcă?
Cum, Doamne, s-o ajung din urmă?
Ia-te după dâra de sânge, prostule,
îmi raspunse cerşetorul orb.

(Robert and Shana ParkeHarrison)

Tragere la sorţi
Nichita Stănescu

Tragem la sorţi
cu inima smulsă dintr-un străin.
Martorul întreabă: cap sau pajură?
Nici cap nici pajură, raspunde corul antic.
Inimă, pur şi simplu.
Inimă pe toate feţele?
Inimă pe toate feţele!
Şi unde este Omul cu M mare?
Unde să fie? În moarte.
Dacă trageţi la sorţi cu inima lui
unde vreţi să fie?
Omul cu M mare se află în moartea cu m mic.

(Robert ParkeHarrison (1968) - Pollination, 1998)

Schimbarea
Nichita Stănescu

Deodată, am simţit cum renaşte în noi o vorbire ,
şi tremuram cu gurile lipite de ea.
Ce ochi mai trebuie să fi avut şi auzul
când lângă ureche auzirăm o stea.

Cu o aripă lungă, prelungită, tăioasă,
deodată, îngerul ne-a înşirat pe amândoi,
şi astfel înjunghiaţi de aceeaşi durere,
pluteam în aerul vorbirii celei noi.

Cu tot cu noi îşi ridica aripa
părând ne-ngreuiat.
Aproape sângeram pe ascuţişul
unui cuvânt de împărat.

Unde ne zbori, în care înţelesuri,
în ce puţin de trup, măreţ de zeu,
În ce înaltă, nedistinctă de vorbire
din care absentează tu şi eu,
din care tot ce ştim că e, nu este
şi ce nu ştim, pare a fi?...

Undergrowth - Robert and Shana ParkeHarrison

Sursa imaginilor: http://photobucket.com

Kathy Troccoli - Tell me where it hurts

"- Eşti trist astă-seară, ii spuse pasărea,
văd eu ca eşti trist...
- Nu, nu - răspunse soldatul.
- Şi totuşi pari trist, zise pasărea cea albă,
pari trist.
- Nu, nu sunt trist, răspunse soldatul,
nu, nu.
- Eşti trist astă-seară, văd eu,
ai ceva pe suflet - mai zise
pasărea albă.
- Nu, nu sunt trist - şi lasă-mă-n pace !
se răsti la ea soldatul.
Pasărea se desprinse de pe braţul lui
şi zbură fâlfâind din aripile ei mari
şi albe, foarte albe.
- Unde-o fi plecat pasărea aia cuvântătoare ?
se trezi deodată soldatul, vorbind
singur."

Soldatul și pasărea - Nichita Stanescu