"Un act de indisciplină"

"A materializa spiritul până la a-l face palpabil; a spiritualiza 

materialul până la a-l face să dispară: iată tot secretul artei." 

J. Benavente 

Aivazovski

N.Barsamov

     Ivan Konstantinovich Aivazovsky s-a născut la 17 iulie 1817 la Feodosia. Copilăria pictorului a fost grea. Aivazovski a vădit foarte de timpuriu un mare talent pentru desen. Neavând hârtie şi nici culori, el desena cu pasiune pe garduri şi pe zidurile caselor tot ce-i atrăgea atenția. Aceste desene înfățișau trecători văzuţi din întâmplare pe stradă, peisaje din împrejurimi şi în special corăbii şi priveliști marine. O dată l-a surprins desenând arhitectul orașului; talentul tânărului pictor i-a trezit interesul şi l-a determinat să-i dea tot sprijinul său.

 În 1830, Aivazovski s-a înscris la liceul din Simferopol, iar în 1833, la Academia de arte frumoase din Petersburg, unde talentul i s-a dezvoltat vertiginos. În 1835 el a prezentat la expoziția Academiei primul său tablou - "Studiu de cer deasupra mării".

 

  Clasa de peisagistică a profesorului M. N. Vorobiov şi cea de pictură, condusă de pictorul francez de marine Tanner, l-au ajutat pe Aivazovski să-şi însușească procedeele tehnice necesare. Cu ocazia expoziției din 1836, critica de artă a subliniat progresul înregistrat de creația pictorului într-un răstimp foarte scurt.

Bracing the Waves 1890 AD

   Tanner, celebru în ţara sa, n-a putut ierta tânărului artist rus faptul că l-a pus în inferioritate, însuşindu-şi în numai o jumătate de an măiestria sa pe tărâmul zugrăvirii mării ba chiar depăşindu-şi profesorul în acest domeniu al picturii.

View of the Coast near St. Petersburg 1835AD

   Prezența pânzelor lui Aivazovski la expoziția Academiei a fost calificată de Tanner drept "un act de indisciplină". El a adresat țarului Nicolae I o plângere împotriva tânărului pictor. Aivazovski "a căzut în dizgrație", iar tablourile sale au fost înlăturate din expoziție.

 I.K Aivazovski

Antonio Vivaldi - "Storm"

Verticalitate

"Vidul orizontal al idioților este 

o întindere ștearsă pe care lunecă surd teroarea." 

Emil Cioran

 Moscow in Winter from the Sparrow Hills 

Ivan Aivazovsky

 Copacul simfonic

  de Geo Bogza

 Printre ceilalți copaci liniștiți, el părea aproape nebun
 Multiplu se ridica din pământ cu zeci de brațe
 Pe care exaltat le flutura în vânt.
 
 Însuflețit era şi străbătut de-atâtea fluide
 Încât privirilor noastre păru un frenetic dirijor
 Conducând, plin de pasiune, Simfonia glacială a Eterului.
 
 Incoruptibilă dimineață de iarnă cu cerul senin
 Când tot universul cânta, ca o orgă de cristal
 Sunetul fiindu-i rostul unic, esențial.
 
 Sub multele ramuri fremătătoare, patetice
 Totul fu muzică: întinderea lumii şi durata ei
 Păduri, oceane, milenii şi ere, o, cum le-am auzit!
 
 Arătând stelelor drumul, iar vremii cadenţa secundelor
 El purta prin noi,  copleşitoarea imensitate,
 Tălăzuirea sonoră a clipei spre Eternitate.

Dare to be different!

Înrădăcinaţi întru Iubire

"Iubirea este temeiul armoniei cosmice, căci aceasta nu este decât o lucrare a iubirii divine active în lume şi atrăgând toate lucrurile în sine, în miezul dogorilor ei. Omul există cu adevărat numai atât cât iubeşte, atât cât se confundă cu iubirea însăşi. Când se exclude singur din iubire, încetează de a mai exista. Păcatul nu este ceva substanţial în sine, ci tocmai această excludere din iubirea divină. A nu iubi înseamnă a nu mai exista."

Nechifor Crainic

I.K.Aivazovski - "Promeneurs au clair de lune en Crimée"

Luare
de Nichita Stănescu

Tu n-ai să mă laşi, pe mine,
nu, nu mă lăsa pe mine,
frate plopule şi frate !
Am să vin să te îmbrăţişez
cu repedea mea viaţă
pe lenta ta viaţă.
N-ai să mă laşi,
nu aşa că nu ?
N-ai să mă laşi, frate,
nu aşa că nu ?
Mă voi scurge pe scoarţa ta ca ploaia,
dar tu, nu aşa că tu,
nu aşa că tu o să mă ştii,
nu aşa că tu o să mă laşi,
şi atât de puţinul punct
al amândurora
o să-l faci de sărbătoare.
Mi-e greu, frate,
înrădăcinează-mă,
înrădăcinează-mă tu, pe mine.

Sursa imaginii: www.gazette-drouot.com/

Murmur de rugă

"Dar ei au stăruit de El şi au zis:
«Rămâi cu noi, căci este spre seară, şi ziua aproape a trecut.»
Şi a intrat să rămână cu ei."
Luca 24:29

Rămâi cu noi

de Benone Burtescu

   Pe țărmul Galileii părăsite

   Plâng mrejele spre valul nopţii reci

   Plâng inimile noastre pustiite

   Rămâi cu noi, Isuse, de ce pleci?

    S-ar stinge iar lumina pe pământ    

Şi-ntunecimi ar năvăli şuvoi         
     Tu ne-ai adus tot cerul într-un cânt
   De ce să pleci? rămâi, rămâi cu noi

   Deasupra noastră nori de întrebări

   Răscruci de suflet strigă pentru veci

   Şi freamătă neliniștite zări

   Rămâi cu noi, de ce, de ce să pleci?

  La Ghetsemani, la sfintele dureri   
        Cu mult mai trişti ne-ntoarcem înapoi
Vom tângui cu bunii palmieri        
  De ce să pleci? rămâi, rămâi cu noi

   Ne cheamă paşii Tăi să regăsim

   Miresmele iubirii pe poteci

   Ne va fi dor mai mult decât trăim

   Rămâi cu noi, de ce, de ce să pleci?

    Este târziu şi suntem prea străini

Se simte-aproape ziua de apoi   

Că să ne-mparţi vecia de lumini

Rămâi Isuse bun, rămâi cu noi.

***

Resta qui con noi - Gen Rosso

"Le ombre si distendono, scende ormai la sera
e s'allontano dietro ai monti
i riflessi di un giorno che non finirà.
Di un giorno che ora correrà sempre,
perché sappiamo che una nuova vita
da qui è partita e mai più si fermerà.


Resta qui con noi, il sole scende già
resta qui con noi, Signore è sera ormai.
Resta qui con noi, il sole scende già,
se tu sei fra noi, la notte non verrà.

S'allarga verso il mare il tuo cerchio d'onda,
che il vento spingerà fino a quando
giungerà ai confini di ogni cuore,
alle porte dell'amore vero.
Come una fiamma che dove passa brucia,
così il tuo amore tutto il mondo invaderà.

Davanti a noi l'umanità lotta, soffre, spera
come una terra che nell'arsura
chiede l'acqua da un cielo senza nuvole,
ma che sempre le può dare vita.
Con te saremo sorgente d'acqua pura
con te fra noi il deserto fiorirà."

"Resta qui con noi, il sole scende già,
se tu sei fra noi, la notte non verrà."

  În imagine:   Moonlit Seascape With Shipwreck - Ivan Aivazovsky

Psalmul 4

1 (Către mai marele cântăreților. De cântat pe instrumente cu coarde. Un psalm al lui David.) Răspunde-mi, când strig, Dumnezeul neprihănirii mele: scoate-mă la loc larg, când Sunt la strâmtoare! Ai milă, de mine, ascultă-mi rugăciunea!
2 Fiii oamenilor, până când va fi batjocorită slava mea? Până când veți iubi deșertăciunea, și veți umbla după minciuni? (Oprire.)
3 Să știți că Domnul Şi-a ales un om pe care-l iubește: Domnul aude când strig către El.
4 Cutremurați-vă, şi nu păcătuiți! Spuneți lucrul acesta în inimile voastre când stați în pat: apoi tăceți.
5 Aduceți jertfe neprihănite, şi încredeți-vă în Domnul.
6 Mulţi zic: „Cine ne va arăta fericirea?” Eu însă zic: „Fă să răsară peste noi lumina Feței Tale, Doamne!”
7 Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea, decât au ei când li se înmulțește rodul grâului şi al vinului.
8 Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte deplină în locuinţa mea.

Ivan Aivazovsky - Clair de lune

"Când te vei culca, vei fi fără teamă, şi când vei dormi,
somnul îţi va fi dulce."

(Prov.3:24)

Exilat în existenţă

Rainer Maria Rilke1875 - 1926

"R. M. Rilke era un spirit sensibil şi egolatru, obsedat în mod dureros de sentimentul frustrării provocat în primul rând de resimţirea acută şi îndelungată a absenţei iubirii părinţilor în anii copilăriei. Conştiinţa acestui scriitor era un imens receptacol deschis spre faptele mari, mici şi anormale din existenţă, dar şi spre explorarea sinelui până în straturile cele mai profunde. Starea aceasta de sensibilizare a unui eu traumatizat de timpuriu în toate raporturile sale cu lumea a fost cel dintâi factor care l-a determinat pe R. M. Rilke să raporteze orice relaţie cu existenţa exterioară la dimensiunile înalte ale combustiunii sale interioare. Fara îndoială că autorul Elegiilor duineze (1923) era un spirit narcisistic, fapt care i-a sporit adeseori înclinaţia spre melancolie si tristeţe. Scriitorul acesta solitar, sedus de meditaţia în natură, se speria de propria singurătate şi venea între oameni, dar oriunde s-ar fi găsit ... trăia într-o permanenţă stare de pendulare între solitudine şi anxietatea singurătăţii îndelungate, pe de o parte, şi oboseala existenţei zgomotoase printre oameni, pe de altă parte.
Pentru R. M. Rilke întâi de toate era el însuşi. Dar eul acesta hipersensibil şi maladiv stabilea cele mai variate canale de comunicare cu natura, arta, oamenii, iubirea, boala, iar pe parcursul timpului, într-un mod din ce în ce mai obsedant, cu moartea.
Damnat să nu se bucure de dragostea părintească, destinat să se nască într-o lume unde convieţuiau oameni de provenienţă naţională foarte amestecată, trăind ca un veşnic călător prin lume, fixat temporar în anumite staţii de tranzit oferite de protectorii săi, R. M. Rilke a fost un scriitor fără ţara."

Romul Munteanu

Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
Rainer Maria Rilke

Sunt eu, Înfricoşatule. Nu m-auzi oare
cum simţurile-mi bat spre Tine, toate?
Privirile-mi, înalţ înaripate,
stau feţei Tale-alb înconjurătoare.
Nu vezi Tu sufletul meu cum apare
în faţa Ta în haină de tăcere?
Suava-mi rugă nu se coace, în putere,
pe căutătura-Ţi, ca pe-un pom, mereu?

De eşti Tu visătorul, visu-s eu.
Dar de vrei să veghezi, sunt voia-Ţi iară,
mă fac puternic pentru slava toată
şi mă rotesc - o linişte stelară -
peste cetatea timpului ciudată.

În româneşte de Eugen Jebeleanu 

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Rainer Maria Rilke

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm? (îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sunt).
Sunt meşteşugul tău şi-al tău veşmânt,
cu mine rostul tău dispare.
În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întâmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mângâietoare.
Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine –
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde în poala rece-a pietrelor străine.
Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

 În românește de Maria Banuș

Privirea stinge-mi-o: te pot zări
Rainer Maria Rilke

Privirea stinge-mi-o: te pot zări
urechea-nchide-mi: Te pot auzi,
şi fără de picioare vin la Tine
şi fără gură te implor, divine!
Frânge-mi chiar braţul: Te voi ţine sus
cu inima mea, precum cu o mână,
inima ţine-mi: creierul va bate
şi creierul de-mi arzi în flăcări,
până şi-n sângele-mi Te voi purta, ca-n toate.

În româneşte de Eugen Jebeleanu 

Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila
Rainer Maria Rilke

Mult îngerul meu l-am ţinut cu sila,
şi-n braţele mele sărăcise tare,
el se făcu mic iar eu m-am făcut mare,
şi deodată eu am fost mila
şi el doar o rugă tremurătoare.

Atunci cerurile lui înapoi i le-am dat –
el îmi lăsă ce-i preajmă, din preajmă dispărând,
el învăţă plutirea, eu viaţa-am învăţat,
şi ne recunoscurăm din nou, încet şi blând...

În românește de Maria Banuș

Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta

Rainer Maria Rilke

Mi-e inima ca o femeie-n faţa ta.
Şi e ca Ruth, a lui Noemi noră.
Lâng-ai tăi snopi, cât ziua e de mare,
trudeşte printre slugi, din auroră.
Dar către seară-n valuri se cufundă,
se scaldă şi cu grijă se-nveşmântă,
vine la tine când e pace-adâncă,
vine şi ţi se-ntinde la picioare.

Şi-n miez de noapte de-o întrebi, ea spune-aşa,
cu-adâncă simplitate: Ruth sunt, sluga ta.
Întinde-ţi aripile peste sluga ta.
Tu eşti urmaşul...

Şi la picioare-ţi doarme-apoi tăcut,
inima mea, fierbinte de-al tău trup.
Şi-i o femeie-n faţa ta. Şi e ca Ruth.

În românește de Maria Banuș

Vecine dumnezeu, de uneori
Rainer Maria Rilke

Vecine dumnezeu, de uneori
te tulbur, în nopţi lungi, cu-a mea bătaie
e că-ţi aud suflarea rareori
şi ştiu că tu eşti singur în odaie.
Şi când îţi trebuie ceva, nu-i nimeni,
când dibuieşti, nu îţi dă nimenea să bei:
ascult mereu. Fă un mic semn de vrei.
Sunt lângă tine.

Doar un perete-ngust e-ntre noi doi,
întâmplător, şi altfel poate fi:
un strigăt doar al unuia din noi,
şi el s-ar prăbuşi,
fără de zgomot, mut.

Din ale tale chipuri e făcut.

Şi chipurile-ţi stau ca nume-n faţă.
Şi dacă scapără lumina-n mine,
cu care-adâncul meu te regăseşte,
pe cadre, strălucind, se risipeşte.

Şi simţurile-mi care iute-ngheaţă
sunt fără ţară şi s-au rupt de tine.

 În românește de Maria Banuș

Trăiesc acum când veacu-i pe sfârşite
Rainer Maria Rilke

Trăiesc acum, când veacu-i pe sfârşite.
Simţi suflul unei file mari ce-adie,
pe care tu şi eu şi domnu-o scrie,
şi mâini străine o întorc grăbite.

Simţi strălucirea noii pagini,
parcă, pe care totul poate fi trasat.

Puteri tăcute forţa şi-o încearcă
şi se privesc întunecat.

 În românește de Maria Banuș

I. K. Aivazovsky -A Sea View, 1841

Singurătate

Rainer Maria Rilke

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.
Din mări ea suie către înserare;
şi din câmpii pierdute-n depărtare
suie la cer, statornicu-i lăcaş.
Şi-abia din cer se lasă pe oraş.

Şi plouă-n ora vag crepusculară,

când toate străzile spre zori se-ndreaptă,
când trupuri ce nimica nu aflară,
dezamăgit şi trist se trag deoparte;
când oameni care se urăsc de moarte
dorm în acelaşi pat, atât de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

 În românește de Maria Banuș

Sunt prea singur pe lume şi totuşi

nu-s singur destul
Rainer Maria Rilke

Sunt prea singur pe lume şi totuşi
nu-s singur destul,
orice ceas să-mi fie sfinţit.
Sunt prea ne-nsemnat pe lume şi totuşi
nici mic nu-s destul
să pot fi în faţa ta
ca un lucru-nţelept, tăinuit.
Voinţa mea o vreau şi vreau pe-al faptei
drum
să duc voinţa mea;
vreau în tăcute vremi, şovăitoare oarecum,
când se-apropie ceva,
să fiu între cei ce ştiu
sau singur să fiu.

Vreau fiinţa toată să-ţi reflect, să-ţi sorb,
nicicând să nu fiu prea bătrân sau orb,
să îţi pot ţine chipul greu, şovăitor.
Vreau să mă desfăşor.
Nicicând nu vreau încovoiat să fiu,
căci nu sunt eu când sunt încovoiat.
Vreau cugetu-mi adevărat
în faţa ta. Vreau să mă zugrăvesc
ca pe-un tablou la care m-am uitat
aproape şi îndelungat,
ca vorbele de mine înţelese,
ca un urcior de fiecare zi,
ca faţa mamei,
ca o corabie ce mă culese
şi mă goni
prin viforul cel mai de moarte.

 În românește de Maria Banuș

"De-a oamenilor vorbă..."
Rainer Maria Rilke

De-a oamenilor vorbă îmi e groază.
Ei totul spun atât de desluşit:
asta se cheamă câine şi cealaltă – casă,
şi aici e-nceput şi coló e sfârşit.

Şi duhul lor mă sperie, cu jocul lui flecar,
ei ştiu tot, ce va fi şi ce s-a-ntâmplat;
pentru ei nici un munte nu mai e minunat;
moşia, grădina, cu Dumnezeu li-s hotar.

Rămâneţi departe, strig, şi apăr, în gând,
mi-atât de drag s-aud lucrurile cântând.
Le-atingeţi voi: sunt mute şi-ngheţate.
Voi îmi ucideţi lucrurile toate.

 În românește de Maria Banuș

Pantera
Rainer Maria Rilke

Privirea ei de gratii atîta s-a lovit
încît în ea nimic nu mai păstrează
Şi parcă mii de gratii tot trec necontenit
şi după gratii lumea încetează.

Al paşilor puternici mers mărunt
ce-ntr-un minuscul cerc se învîrteşte
e ca un dans al forţei în jurul unui punct
în care-o ameţită voinţă s-odihneşte.

Dar vălul ochiului, din cînd în cînd,
se-nalţă. O imagine pătrunde,
prin liniştea-ncordată a trupului trecînd,
şi piere-n golul inimii profunde.


În româneşte de Al. Philippide

Fă-mă paznicul depărtărilor tale
Rainer Maria Rilke

Fă-mă paznicul depărtărilor tale,
fă-mă să am pentru pietre-ascultare,
dă-mi ochi pe care să-i desfăşor
pe-a mărilor tale însingurare;
să însoţesc a fluviilor cale
şi de pe malurile-asurzitoare,
departe-n zvonul nopţii să cobor...

În ţările-ţi pustii să mă trimeţi,
de vânturi nemiloase răscolite,
cu mari mânăstiri ce stau ca veşminte
în jurul netrăitelor vieţi.
Acolo vreau cu pelerinii să rămân,
prin nici o amăgire despărţit
să nu mai fiu de al lor glas şi chip,
şi-n dosul unui orb bătrân,
s-apuc pe-un drum nebănuit.

 În românește de Maria Banuș

Robert and Shana ParkeHarrison

Copilărie
Rainer Maria Rilke

Şi curge timpul şcolii-ndelungate,
cu-atâtea spaime vagi, cu aşteptare.
Singurătate, vreme-apăsătoare...
Şi-apoi afară: străzi sclipesc şi sună,
şi-n piaţă zvârle apă o fântână,
şi în grădini, ce lumi nemăsurate.
Şi în hăinuţa ta să treci prin toate,
cum nimeni n-a trecut şi n-o să treacă:
O straniu timp, o, vreme ce se-neacă,
o, tu, singurătate.

Şi să priveşti departe, afară, către ei:
bărbaţi, femei; bărbaţi, bărbaţi, femei,
copii în vii culori, şi nu ca tine,
şi-aici o casă, uneori un câine,
şi-ncredere şi groază ce mute oscilează,
o, jale fără sens, o, vis, o, groază,
o, neagră adâncime.

Şi să te joci aşa, inel şi cerc şi mingi,
în parcul ce păleşte blând în soare,
şi pe cei mari din goană să-i atingi,
sălbătăcit şi orb de alergare,
dar cu paşi ţepeni, mici, tăcut, pe seară;
să mergi acasă, strâns de mână, tare:
o, înţeles ce tot mai mult dispare,
o, frică, o, povară.

Şi ore-ntregi, la iazu-ntins şi sur
să-ngenunchezi cu o corabie mică
să uiţi de ea, căci altele-mprejur
şi pânze mai frumoase trec pe unde
şi să gândeşti la chipul mic, obscur,
lucind din iaz ca iar să se scufunde.
Copilărie, o, imagini lunecânde,
unde? Unde?

 În românește de Maria Banuș

Toamnă

Rainer Maria Rilke

Cad frunzele, cad de departe, parcă
s-ar veşteji în ceruri grădini îndepărtate;
cu gesturi de negare cad mereu.

Şi cade-n nopţi adânci pământul greu
de lângă stele în singurătate.

Noi toţi cădem. Mâna de colo cade.
Şi altele, şi toate, rând pe rând.

Dar este Unul care ţine-n mână
căderea asta, nesfârşit de blând.

 În românește de Al. Philippide 

Zi de toamnă
Rainer Maria Rilke

Doamne, e timpul. Vara a fost mare,
coboară-ţi umbra peste cadranele solare
şi lasă vântul liber prin câmpii.

Dă ultimelor fructe har deplin,
mai dă-le două zile de miazăzi, şi cere
să se-mplinească fără-ntârziere,
şi-o ultimă dulceaţă toarnă-n vin.

De-acum cel fără casă rămâne-n pribegie,
cel singur va fi singur multă vreme,
va sta de veghe, lungi scrisori va scrie
şi zbuciumat pe-alei o să-ntârzie
cu frunzele prin vântul care geme.

În românește de A. E. Baconsky

1888 Rocks with Oak Tree - Vincent van Gogh

Exilat în munții din suflet
Rainer Maria Rilke

Exilat în munții din suflet. Privește acolo, ce mic,
privește ultimul sat al cuvântului, și încă mai sus,
mai mic, undeva, cel din urmă
sălaș de simțiri. Le recunoști tu oare?
Exilat în munții din suflet. Rocă de piatră
sub mâinile tale. Aici înflorește
desigur ceva; din abisul tăcut
răsare iarba neștiutoare și înflorește cântând.
Dar învățatul?
Vai, cel ce-ncepuse să-nvețe
tace acum, exilat în munții din suflet.
Acolo multe colindă în deplină știință de sine
jur împrejur multe sălbătăciuni adastă
și trec. Si marea pasăre se adăpostește
rotindu-se-n jurul piscului neprihănitei renunțări. Dar tu,
mereu neadăpostit, aici, în munții din suflet...

În românește de A. E. Baconsky

Incongruenţă

Noi, oamenii fluvii

de Geo Bogza

Noi, oamenii fluvii

noi, care străbatem lumea, plini de orgoliu,

ascunzând în apele noastre adânci

atâtea contradicţii, atâta viaţă

şi atâta moarte,

rămânând puternici

şi atuncea când ne sfărâmam în cataracte

şi atunci când ne prefacem în mlaştini.

Mlaştini sau torente, purtăm în noi viaţa

tulbure de nămoluri, sau limpede, iar uneori

zdrobită de stânci,

atât de zdrobită, încât pare pierdută pentru totdeauna,

dar noi, oamenii fluvii,

ne adunăm iarăşi din noi înşine, din abisurile noastre,

şi pornim mai departe

rostogolind între maluri de lut

sămânţa suferinţei şi a bucuriei.

Noi, care ne despletim deznădejdea pe cinci continente

şi ducem pe umerii noştri popoare de corăbii

ne fărâmăm oasele de stânci

sau cădem în nămolurile din adâncul nostru,

mânând mereu cadavre spre mare,

noi, oamenii fluvii,

entuziaşti şi trişti

şi plini de contradicţii.

În imagine: Ivan K. Aivazovsky -The Neapolitan Beacon (1842)

"Şi rănile se vindecă mergând..."

Drum

de Ileana Mălăncioiu

Mă-ndrept pe drumu-ntunecat anume
Să nu-mi văd boii tineri şchiopătând:
Le-au intrat potcoavele-n copite
Şi se tem s-atingă de pământ.

Din când în când îmi îngenunche-n jug
Şi fiindcă n-am tărie să-i îndemn,
Se uită blânzi şi se ridică singuri
Şi pleacă amândoi ca la un semn.

Şi doar la miezul nopţii îi opresc,
Dejug pentru o vreme şi rămân,
Lătrată de toţi câinii mahalalei
La poarta potcovarului bătrân.

Le iau pe rând picioarele în braţe
Şi îi apăs cu palma pe copite
Să ştiu pe care parte-au şchiopătat
Şi să le-acopăr oasele tocite.

Bătrânul trece cuiele prin foc,
Le potriveşte bine şi le bate
Şi când se strâmbă şi ajung în carne
Le scoate înapoi însângerate.

Apoi le-ndreaptă şi le bate iar
Mă-ntreabă unde merg şi cine sînt
Şi ca să ştie de-am să pot ajunge
Îi pune să se sprijine-n pământ.

M-ajută să-i înjug şi să-i pornesc
La început încet şi şchiopătând
Şi câinii ne mai latră o vreme şi ne lasă
Şi rănile se vindecă mergând.

I. K. Aivazovsky -Ukrainian Landscape at the Moon, 1869


Deocamdată

de Ileana Mălăncioiu

Deocamdată sunt încă aici şi mai stau
Nu mi se pare prea bine dar mai aştept
Mă deprind în tăcere cu spaima
Adevăratei vieţi spre care mă îndrept.


Nopţile au o lumină ciudată
Doar din când în când mă învălui bine
Întunericul în care nu mai pot să disting
Eul meu care plânge de cel împăcat cu sine


Şi cu tine şi cu cel care a pus graniţe
Între sufletul meu şi-ntre sufletul tău blând
Pregătit de plecare de multă vreme
Şi uşor obosit aşteptând


Să se ajungă până la capăt.
Deocamdată sunt încă aici şi e încă bine
Mai aştept să te văd cum te îndepărtezi încet
Şi mai aştept ceva care nu mai vine.

***

Răscumpărare

de Ileana Mălăncioiu

Hrana o găseam căzută din cer ca un fel de mană
În zori ne trezeam şi adunam merinde pentru o singură zi
Mâncam şi dormeam sub cerul gol şi nu ne era frig
Şi nu ne era frică de fiarele care s-ar putea năpusti


Peste noi în ţinutul acela anume ales
Ca să aflăm iarăşi numele lui şi doar din când în când
Eram încercaţi cu setea şi cu vărsarea de sânge
Ca să ştim că nu este nimeni ca el pe pământ.


Mă învăţasem bine cu gustul boabelor de coriandru
Culese zilnic în ţara aceea a nimănui
Şi numai în clipa când ne amăra apele dinadins
Cârteam împotriva ta şi-mpotriva lui.


Atunci el ne privea întristat şi simţeam întristarea lui
Şi întristarea ta că nu ai putut să m-abaţi
De tot de la-ndoiala mea de totdeauna
Nici în ţinutu-n care eram răscumpăraţi.

***

Pact

de Ileana Mălăncioiu

Mă-nţelesesem bine cu călăul,
Execuţia trebuia să aibă loc în zori
Şi fiindcă mergeam fără împotrivire
Urma să fie aduse şi flori.


Mai urma fără-ndoială să nu se ştie
Întru cât eram vinovată
Fiindcă fusesem de acord să mor
Înainte de-a fi condamnată.


Ca să simt durerea cât mai puţin
Îşi ascuţise toată ziua cuţitele
Şi le trecea prin foc în faţa mea
Ca atunci când se înjunghie vitele.


Apoi, fiindcă nu putuse dormi,
Pentru orice fel de-ntâmplare
Se pregătise să-mi ţină tot el
O cuvântare.


În zori s-a apropiat tremurând tot,
Ţinea în mâini buchetul pregătit,
Ia florile, mi-a spus, am uitat să aduc cuţitele
Dar o să fie totuşi ca şi cum ai murit.

Ileana Mălăncioiu (n. 23 ianuarie 1940 )