Cântec despre oamenii buni
Bertolt Brecht
1
Pe oamenii buni îi recunoști
După faptul că devin şi mai buni
dacă-i recunoști. Oamenii buni
Te invită să-i îmbunătățești, căci
Din ce devine cineva mai înțelept? Din faptul
Că ascultă că i se spune ceva.
2
Totodată însă
Ei îl fac mai bun pe cel care-i privește
Şi la care ei privesc. Nu pentru că ne-ar ajuta
Să ne câștigăm pâinea sau luciditatea,
Ci, pur şi simplu, pentru că știm că ei trăiesc
Şi schimbă lumea şi ne sunt folositori.
3
Când te duci la ei, îi găseşti.
Își amintesc de propriul lor obraz mai vechi
Pe care-l aveau la ultima întâlnire
Când se întâlnesc cu obrazul cel nou.
Oricum s-ar schimba -
Pentru că, tocmai asta e, se schimbă -
Ei devin cu atât mai în stare de a fi cunoscuți.
4
Ei sunt ca o casă la care am clădit şi noi:
Nu ne silesc să locuim în ea.
Uneori nici nu ne-o îngăduie.
Putem, totuși, oricând, să mergem la ei
În cea mai mică măreție a noastră,
Dar ceea ce aducem cu noi, trebuie să alegem cu grijă.
5
Când ei fac daruri, știu să le motiveze.
Dacă le regăsesc apoi aruncate, ei râd.
Dar şi în aceasta te poți bizui pe ei: părăsindu-ne pe noi
Îi părăsim şi noi pe ei.
6
Când ei greșesc, noi râdem,
Pentru că atunci când ei pun o piatră într-un loc nepotrivit,
Privindu-i, ne dăm seama unde e locul cel bun.
În fiecare zi ei ne câştigă atenția
Așa cum, în fiecare zi, își câştigă pâinea.
Sunt interesați de ceva
Ce se află în afară lor.
7
Oamenii buni ne pun pe lucru.
Par că nu pot duce nimic până la capăt.
Toate soluțiile lor conțin noi probleme.
Dar în clipe de primejdie, în clipe de naufragiu,
Vedem deodată ochiul lor mare veghind asupra noastră.
Chiar dacă nu le suntem pe plac, oricum am fi,
Ei sunt, totuși, de acord cu noi.
"Gafencu intrase în închisoare la nouăsprezece ani. Tinerețea i se dusese fără să fi cunoscut vreodată o fată măcar. Când alții vorbeau despre sex el întreba: cum e aia?
Mi-a spus într-o zi: «Tatăl meu a fost deportat din Basarabia de ruși. N-am mâncat niciodată pe săturate. M-au băgat la închisoare fiindcă am devenit legionar. Nu întâlnisem în viaţa mea nici o singură persoană bună, credincioasă, iubitoare. Mi-am zis în sinea mea: Isus nu-i decât o legendă. Azi, nu există nimeni în lume care să-i semene şi cred că nici nu a existat vreodată. Dar mai târziu am întâlnit unii dintr-ăştia. Mai ales la închisoare a trebuit să recunosc că mă înșelasem. Am întâlnit oameni bolnavi care se lipseau de ultima lor coajă de pâine pentru alții. Am stat în aceeași celulă cu un episcop care era atât de plin de bunătate, că şi numai atingându-i straiele te puteai vindeca.»
[...] Gafencu nu se plângea niciodată. Ședea foarte liniștit în pat, dând ușor din cap ca să afirme sau să-și exprime mulțumirea. "
Richard Wurmbrand - Cu Dumnezeu în subterană
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu